miercuri, 30 noiembrie 2016

Intrebarea mea suprema!

Imi pierd amintirile intr-un amalgam de regrete si intrebari care nu vor avea raspuns probabil niciodata. Imi apar ridurile de expresie , culoarea ochiilor mi se deschide , parul mi-e inca la fel. Inca , sau poate nu imi dau seama de firele fara culoare pentru ca mereu am fost orice culoare am vrut.
Am momente in care ma uit in stanga mea , si doarme... Si ma uit la el si nu vreau sa adorm. Ii cunosc mirosul , ii stiu respiratia atunci cand ma strange in brate, ii simt mainile pe corpul meu atunci cand ma trezesc. Ii cunosc fiecare miscare , gest si gand. E asa simplu sa fiu eu atunci cand e el langa mine. Mi-a demonstrat ca viata are o directie aparte. Si mi-e ciuda! Mi-e ciuda ca nu i-am acordat atentie pe treptele clubului de la subsolul teatrului dupa un scandal cu trecutul. Mi-e ciuda ca nu i-am raspuns la telefon de nenumarate ori si nu am putut avea un altfel de destin, in alt oras , cu aceleasi maini , aceeasi ochi caprui ce m-au bantuit de cand mi-am semnat primul buletin.
Iubesc tot ce nu credeam ca va insemna ceva vreodata. Iubesc parul lui inchis la culoare si fiecare fir alb pe care il descopar cateodata, ii ador ridurile din jurul ochiilor. Iubesc ochii lui caprui si-i urasc totodata pentru nuanta lor asemanatoare. Ii ador pielea ce-mi poarta initialele dincolo de momentul cand nu voi mai fi. Invinsa sunt de orice tine de el... dar... Ce-ar fi fost daca....?