joi, 20 noiembrie 2014

Fara titlu...

Am fost oameni ce au impartit o viata.... 80% din viata mea am dedicat-o acelor pereti , acelui covor schimbat acum 10 ani , insa il calc acum in picioare in alta casa.
Azi nu am nici o stare de spirit incat sa scriu cat sa sune frumos , azi am sufletul prea rupt desi nu o pot arata nicicui , si nimeni nu m-ar intelege.
Dormeam , visand ceva nu prea linistitor , dar pun totul in seama stresului pe care-l am zilnic , sperand ca totul ca trece intr-o zi. Va mai veni vreo dimineata in care ma voi trezi odihnita si plina de viata , gata sa infrunt orice imi va aduce urmatoarea zi. Mi-e dor de o asemenea zi.
Am auzit cu greu bataile in usa , unghiile care ma fac sa disting cine e dincolo de ea. Deschid , la cateva secunde dupa ce am deschis si ochii. Cainele-mi vine bucuros in brate , se uita-n ochii mei parca fiindu-i mila de mine stiind ce urma sa fie. Ea il alunga , degeaba incearca sa ii sara in brate ca pana acum. Atunci am stiu ca iar voi avea o zi proasta. Ochii ei erau iesiti din orbite , de nesomn , de furie , de razbunare , de cedare... nu stiu , dar eram sigura ca era un cronometru undeva care scadea drastic pana in punctul in care voi reveni la aceleasi momente specifice pentru tot ceea ce am trait candva. Se aseaza pe scaun , la cativa centimetrii de mine , isi aprinde cu repezeala o tigara si-mi spune ca pe ora ce trece vom ajunge la punctul in care vom fi cu unul in minus in cercul obisnuit de oameni. Ciclul vietii unuia dintre noi se restrange la 180 de grade...Aceleasi plansete , neajutorare , fara forta si fara a mai stii merge individial. Si nu stiu daca as fi bucuroasa sa ajung pana acolo , stiind ca am trait mult si frumos sau sa fiu trista in cazul in care ajung aceeasi etate pentru ca va fi doar o dorinta-n mine , sa scap , sa plec , sa nu mai chinui. Stiu ca voi ajunge la un  moment in care nu voi putea sa dau nici macar o secunda inapoi  si nu ii voi mai vedea ochii caprui , nu ii voi mai auzi vocea care-mi spunea cate o poveste inventata in fiecare seara , si nici nu voi mai avea un sir de ciocolata neagra , invelita-n hartie alba in fiecare noapte , dupa ce o furase de pe raftul de sus din camara pentru a-mi vedea zambetul inainte sa adorma. S-a degradat in ultimii 4 ani , cat nu au facut toate ridurile care le avea in jurul ochiilor , mainile i-au devenit mai reci , fata mai osoasa , pielea mai patata si lasata larg in jurul oaselor care odata erau tari si puternice. Mi-e greu sa o vad asa , mi-e greu sa realizez ca nu-mi va fi alaturi atunci cand imi va plimba copilul prin parc.Nu vreau sa merg in camera in care ma adaposteam fara rost de tot ce se intampla in jur , fie ca amintirile de pe scariile teatrului imi mancau din suflet , fie de urletele fara rost de dincolo de peretele roz. Mi-e tare greu sa deschid usa lovita-n ultimul timp de regrete, si nu ale mele. Nu vreau  sa o vad pe care care m-a invatat multe atat de aproape de capatul vietii, nu vreau sa uit mana ei care ma ducea spre gradinita de pe partea stanga a drumului unde era castanul din care-mi adunam toamna cat mai multe castane in cosul meu albastru deschis. Nu vreau sa ma duc in biserica in care o vedeam mereu de sus , iar acum banca ei ii este ocupata de alta persoana. Am mai bine de 10 ani in care nu i-am calcat pragul , si mi-e greu sa stiu ca nu va fi acolo cand voi pasi in rochie de mireasa , privindu-ma cu drag. Ma omoara pe interior cand stiu ca poate nu voi avea o astfel de zi niciodata , cu ea in banca ei pe stanga , cu cel care m-ar duce de brat pana la altar, nu as fi fericita cu cel care m-ar astepta acolo, cu zambetul ei cand isi vede odrasla purtata-n brate printre flori in aceeasi gradina in care asteptam sa il vad pe cel care m-a facut prima data sa plang din sentimente. Cum pot merge in acele locuri cand ma zguduie inca atatea amintiri? Cand nimic nu ma atrage inapoi? M-am saturat sa ma adun si sa zambesc oriunde m-as afla. Nu mai pot fi eu mereu cea care asculta ca lumea din jurul ei sa se descarce si sa nu-mi pese ca plang in singuratate. Nu mai am melodii pe care sa le pun in masina in timp ce plang si nu mai vad decat linia alba a drumului care ma poarta spre casa in care nu vreau sa paasesc pentru ca va fi mereu aceeasi monotonie. Nu vreau sa stau in acelasi pat unde vreau doar sa dorm si sa nu ma mai trezesc. Nu vreau sa imi vad viitorul distrus pe zi ce trece , alaturi de un om care nu vede dincolo de ochii mei verzi. Nu mai pot sa vad aceeasi ochi bulbucati de fiecare data cand indraznesc sa ma gandesc la mine. M-am saturat sa ma comport fin si cu teama ca nu cumva sa spun ceva si sa aud aceleasi jigniri si trantiri de usi fara rost, pentru ca dincolo de usa trantita raman cu un gol in suflet , gandindu-ma ca e o zi ca oricare alta... Nu e normal sa consider asta normalul , nu e normal sa gandesc ca e ceva ascuns daca totul e bine , daca in jurul meu e zambet , nu e corect sa cred ca omul care mi-e alaturi , oricine ar fi el , are ceva de ascuns sau vrea ceva in schimb daca imi sterge lacrimiile ... Nu mai pot sa continui cand nu am nici un moment sa merg mai departe , nici un zambet , fara picioare atarnate in capatul scarii sau un om care sa-mi provoace zambete. Nu mai vreau sa continui cand vad ca totul in jurul meu se naruie fara sa pot face ceva sa schimb asta... Stiu ca va veni ziua cand voi ramane singura , in casa in care mi-a mancat copilaria , fara sa mai aud vociile familiare , fara sa simt caldura cuiva si fara ciocolata seara...doar o liniste pe care nu o voi putea suporta , si nu vreau sa fie curand...

To be continued!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu