marți, 1 iulie 2014

Ultima seara de iunie...

32 de minute... si s-a dus. totul trece atat de repede fara sa ma intrebe , fara sa conteze daca imi pasa , daca vreau sa trec mai departe . Stii ce ciudat e spun tot ce simt? Cat de aiurea e sa simti si sa nu poti spune niciodata cuiva acel sentiment? La ce folos...cine intelege defapt totul?
As sta ore-n sir sa ma descarc , s-ascult ploaia cum imi descarca amintirile , sa consum zeci de sticle verzi sa simt pe limba gustul mai amar decat propria-mi viata ... Nici macar nu stiu cum am ajuns aici... De ce sunt acum pe scaunul vechi de lemn , ingrijit de generatii , in casa unde atarna inca poza celui caruia-i seman mai bine decat oricine insa nu l-am cunoscut vreodata. Am impresia ca ma priveste de pe perete de multe ori. Si nu e singurul episod de schizofrenie pe care-l am. Inchid ochii si-mi formez in detaliu fiecare aspect al vietii mele, fiecare strada cu peretii crapati pe care-i vad , fiecare groapa-n asfalt. Doar oamenii sunt altii , cu alte comportamente , alte cuvinte care mi le adreseaza. Nu vreau sa spun ca sunt nemultumita de prezent , insa am obosit s-astept telefoanele zilnice cu aceleasi probleme , sa respir usurata atunci cand ii aud vocea-n fundal certandu-se ca-n ultimii douazeci de ani, ma acuz atunci cand uit sa o salut si sa o mangai macar un minut pe cea care m-a crescut , chiar daca inca am imaginea ei in fata cu tentativa de sinucidere cu imensul cutit de paine din sertarul din mijloc... Nu mai am rabdare cu nimeni. Poate ca rabdarea dispare odata cu varsta, poate nu mai visez cai verzi pe pereti si ncii emotii n-am cand nu vad urmele-n zapada stiind ca nu ma asteapta nimeni de dupa colt. Oh pacat...ce viata frumoasa am avut... cu bune si rele , pacat ca a trecut. Dar nu putea continua asa o vesnicie, nu putea fi un "azi te iubesc , maine uit de tine pentru ca vei fi sigur poimaine acolo sa ma astepti"... Si-am asteptat mereu , sa se schimbe ceva, poate si-acum o parte din mine asteapta , spera ca cineva sa vina-n prag sa-mi spuna "hai sa fugim departe doar noi" , si nu oricine , acel cineva care a murit cu mult timp in urma , un chip de copil ce se trezea in fiecare dimineata cu miros de fan proaspat la nas , cu camera mereu aranjata in detaliu atata timp cat nu deschideai dulapul din spatele usii verzi... Si geamul crapat pe un colt , de la o cearta mai apriga atunci cand ne impuneam punctele de vedere , intr-un mod mai ... romantic pentru noi. Acele doua persoane au murit atat de brusc, odata cu trenul albastru de la linia patru , in miez de noapte. S-au dus cu ele tot , amintirile , lucrurile bune , inocenta , rabdarea si pasiunea. Credeam ca voi vrea zilnic sa-mi petrec minutele-n bratele cuiva , seara de seara sa-i simt mirosul pielii ude , parul transpirat si sa simt mereu mana care ma trage sub dus , insa chiar daca simt iubire pentru prezent , nu mai am rabdare sa-l multumesc , sa-l leg de scaun intr-un mod pervers ,sa ne jucam cu perinile pana zboara penele ca-n clipul lui Morandi, nu mai am rabdare sa sarut , sa simt , sa zgarii , sa provoc...
Mai sunt putine zile si ajung in fata celor care asteapta un raspuns pozitiv din partea mea, dar stau sa ma intreb daca fac macar putin acel lucru pentru mine, daca voi putea sa devin ceea ce se asteapta cei la care tin sa devin. Imi apare-n gand zambetul necunoscut , ochii limpezi intrebatori , "de ce nu ne-am cunoscut mai devreme"? pare ca-mi spune de fiecare data.. si daca am fi facut-o viata mea ar fi fost altfel? Imi urasc monotonia, sforaitul care-l aud in aproape fiecare seara , diminetiile in care ma trezesc singura-n pat sau seriile in care butonez doar sa nu adorm pentru ca nu vreau sa treaca ziua , dar timpul trece, si deja-mi vad primele riduri langa ochi , si regretele in spatele lor , pe care inca nu le intelege nimeni. Mi-e dor sa rad, sa plang pentru motive idioate , sa vreau sa-mi petrec zilele in oras chiar daca ploua , mi-e dor de serile-n care ajungeam acasa cu o ora inainte de miezul noptii si mai vorbeam inca vreo doua ore inainte sa adorm , visand putine ore pana dimineata cand ma trezeam sa ajung iar in cladirea in care nu-mi placea in mod special... Si nu oboseam , nu imi pasa ca nu dorm , nu simteam nici un disconfort, pe cand acum , nu am chef de nimic , si trec zile intregi pana sa trec pragul usii maro... Ma simt batrana , imbatranita inainte de timp , cu copilul naiv si indragostit mort , pe care-l port inauntrul meu ingreunandu-mi viata si mai mult... Si daca nu mi-ar fi atat de frica de ce se afla dincolo de moarte... as imbratisa-o cu placere, pentru ca nu am nici un motiv sa ma trezesc maine, si nu pot spune asta nimanui pentru ca nu vreau ca lumea sa ma urasca mai tare decat o face acum... Si totusi stiu ca pentru cineva acolo...sunt perfectiunea lui... Salveaza-ma!