marți, 14 februarie 2012

Povestea Soarelui si-a Lunii


Luna e primul mort care invie. Si-o face in fiecare zi, indiferent de situatie ori de ranile provocate in timpul dominatiei Soarelui.
Soarele insa , trebuie sa poveststesc este un tânăr foarte frumos, a cărui faţă e atât de strălucitoare, încât luminează tot Pământul. Când descalecă seara, Soarele mănâncă un colţ de prescură şi bea un pahar de vin. Uneori se spune că Soarele mănâncă de trei ori pe zi: dimineaţa şi seara mănâncă bine, iar la prânz îşi rezervă colţul de prescură şi paharul cu vin. Luna insa este principiul feminin, simbol al fertilităţii, creşterii vegetaţiei, renovării naturii şi primenirii timpului,mai firava de fel si mereu cu-o fata nevazuta , pastrandu-se-n mister.
Asadar, flăcăul mândru care-şi caută o mireasă pe potrivă, cutreierând pentru aceasta „Lumea, ţara tot cu dor,/ Cetatea de nouă ori”, călărind „nouă cai crescuţi în rai”, negăsindu-şi perechea în lume, se întoarce în cer, alegând-o chiar pe cea pe care o iubea in secret de-o vesnicie,Luna... Mare greseala a facut insa Soarele, una care il va costa intr-adevar un timp vesnic si un chin fara sfarsit.
Statea trist intr-una, si-si puse un bun prieten sa-i durerea pe un pergament.

{ Odata, in vremea de inceput, cand ceasurile mergeau inapoi, undeva, la capatul pamantului, unde cerul isi varsa lacrimile in mare, pe o insula bogata se inalta un palat stralucitor. De fapt, intreaga insula era stapanita de imparatul Soare, un conducator bun si intelept. Toti supusii lui erau multumiti si mandri ca faceau parte din regatul de la capatul lumii, unde zarile se intalneau sa-si dea binete, spalandu-se cu roua primei dimineti.
De fapt nu era vorba de o dimineata asa cum stim noi, pentru ca, in imparatia aceea nu era niciodata noapte. Bine, veti spune, dar cum se odihneau oamenii? Pentru ca, trebuie sa va spun, ei munceau din greu, dar cu multa placere, stiind ca toata truda este pentru ei, ca imparatul nu pretinde nimic doar pentru familia lui. Asadar toata imparatia, cand ar fi venit vremea sa doarma, se adunau pe o campie verde si intinsa unde ascultau muzica nemaipomenita a naturii, dansand si razand, imbratisandu-se si oferindu-si unul altuia prinosul de iubire acumulat in timp ce lucrasera.
imparatul Soare fusese si el un simplu traitor, dar harnicia si inteligenta lui i-au determinat pe oamenii locului sa-l aleaga carmaci. Nu era, ca in alte imparatii, nici vorba de mostenire. Daca imparatul nu-si crestea copiii cum se cuvenea sau daca nu avea urmasi, lumea alegea in locul lui pe cel mai drept, mai bun si mai istet dintre ei.
Nici acolo, in scaunul imparatesc, nu era insa numai huzur si petrecere. De cum se termina timpul de refacere, toata lumea se intorcea la munca, impreuna cu bravul Soare, ce trudea sa imparta cat mi chibzuit bunurile poporului sau.
Nimeni nu stia cum a ajuns primul om acolo, in tinutul albastru, inconjurat de ape si vegheat de cerul senin. Era parca dintotdeauna, pentru totdeauna. Oamenii se respectau, se ajutau si se iubeau. Nu se stia ce este ura, egoismul, invidia. Toti erau egali si nimeni nu cauta sa aiba mai mult. Erau impacati cu natura firii lor.
Cand sosi vremea, imparatul isi alese o fata frumoasa, pe nume Luna, neintrecuta pentru dibacia, cumpatarea si bunatatea ei. A fost o nunta mandra, cu alai si veselie multa, iar poporul intreg s-a bucurat pentru nasterea familiei ce avea sa se implineasca.
La palat toate mergeau foarte bine, ca in povesti, iar toti servitorii erau platiti pentru fiecare serviciu, fie el cat de mic. Platiti este un fel de a spune, pentru ca pe insula nu existau bani. imparatul, in intelepciunea lui, a realizat ca, daca ar turna (pentru ca, pe vremuri, banii erau toti din metale pretioase si se turnau in diferite forme!), daca ar turna zic moneda proprie, ar crea zazanie intre oameni. Asadar, daca tu nu detineai un bun cu care sa poti plati serviciul facut, bun pe care l-ar fi dorit cel care te-a ajutat, il plateai cu "Multumesc!". Era cel mai mare capital de iubire intalnit vreodata. Se crease chiar si o banca, unde oamenii adunau cat mai multa iubire si zambete. Cu cat aveai mai mult "Multumesc!" erai mai bun si mai iubit. Era, in fond, capitalul tau moral, dar si un capital de frumusete, caci, se stie, oamenii buni sunt mai veseli, mai deschisi, nu sunt niciodata morocanosi si, prin urmare, sunt mai frumosi.
De aceea imparatul era ceva mi bogat, fiindca fusese cel mai bun si mai de ajutor om de pe insula. Dar era vorba despre un fel de bogatie frumoasa, inteleapta ce-ti dadea fericirea lucrului implinit.
Si, asa cum v-am spus, ceasurile mergeau inapoi, dar asta nu interesa pe nimeni. Oamenii se nasteau tot mii, cu ganguritul lor frumos si vesel (primul capital de iubire), urmand sa se indragosteasca apoi, cu bucuria si dorinta de impartasire arzandu-le in ochi, isi faceau o familie si, incet, incet, se retrageau sa se odihneasca mai mult, in inima universului... Povestea cu ceasurile ce se intorc si deapana timpul invers o sa o spun alta data, pentru ca si povestile au un mic orgoliu al lor: nu le place sa fie amestecate.
Fiind mereu zi, sub carmuirea blandului, caldului si prietenosului Soare si a preafrumoasei sale sotii Luna, nimeni nu-si punea problema timpului. Luna avea cel mai frumos zambet din imparatie, un suras plin si curat. Era, de fapt, unul dintre secretele ei, cu care a vrajit inima lui Soare.
Si, ca totul sa fie ca-n poveste, Luna i-a daruit lui Soare doi fii, gemeni, pe care i-au botezat cu acelasi nume, Luceafar. Mare fu bucuria, de la cel mai mare la cel mai mic, iar imparatia a fost in veselie o buna bucata de vreme. Spun vreme pentru a intelege mai bine o notiune pe care o avem noi, cei de azi, dar sa nu uitam ca in imparatia lui Soare nu fusese dat in exploatare timpul. Si, totusi, oamenii nu se plictiseau, viata lor nu era monotona, cum e azi in goana dupa bani; iubirea si bunatatea are prea multe fete ca sa devina monotone sau sa te plictisesti de ele.
Cei doi Luceferi cresteau si ei, ca toti ceilalti, in armonie cu semenii si natura. Descopereau acea muzica universala, mirosul florilor, ce dau echilibru simturilor. Capitalul lor de bucurie si averea lor de "Multumesc!" cresteau continuu, pentru ca toti se bucurau sa-i ajute, si numai (sau poate mai ales) pentru glasurile lor cristaline si caldura din spatele cuvintelor.
Mai apoi Luna nascu o fetita, Steluta, o frumusete desavarsita, ce raspundea in jur lumina, stralucind si iradiind deopotriva. Gradina palatului inflorea la auzul glasurilor cristaline, pentru ca, sa stiti, florile se hranesc cu sentimentele noastre bune. Cu cat iubim mai mult o floare, cu atat culoarea si mirosul ei vor fi mai minunate. Toate se bucurau in jur de fericirea si prosperitatea imparatiei. Nici un nor nu umbrea stralucirea palatului si a oamenilor care-l locuiau.
Numai ca (trebuia sa vina si momentul acesta, nu?!) ceva se intampla. intr-o zi, niste pescari au gasit pe tarm un om, mai mult mort decat viu. Saritori cum erau l-au luat, l-au ingrijit, l-au hranit si l-au imbracat. Ce li s-a parut ciudat a fost ca, dupa toate acestea, omul n-a spun niciodata "Multumesc!". Gasea diferite formule, pretexte ("Va raman dator!", "Ma voi recompensa!", "O sa am grija sa nu ramana neplatit!") sa evite cuvantul magic, capitalul de fericire si bucurie al locuitorilor de pe insula.
Au inteles atunci ca nu unul de-al lor, ca venise de undeva, de pe mare, dintr-un departe nestiut. Asta nu i-a impiedicat sa aiba grija in continuare de el. Vestea a mers repede si, in curand, regele Soare auzi de strainul ce se ratacise pe insula si il invita la palat. Nimeni din regatul sau n-a plecat sau n-a fost tentat vreodata sa plece pe mare. Erau prea multumiti cu ceea ce aveau, incat sa caute altceva. Ei erau acolo dintotdeauna, ai lor si asa trebuia sa ramana. Asa se explica faptul ca insusi regele era curios sa cunoasca pe cineva care era altfel.
Strainul sosi la palat, unde fu intampinat de imparatul Soare, imparateasa Luna si de toti curtenii cu zambetul de buze.
- Bine ai venit, straine! Cine esti si de unde vii?
- M-am ratacit, imparate. Calatoream, dupa cum stiti, prin lume. Ma mir ca nu ma recunoasteti. Eu sunt temutul Timp, piratul fioros. Calatoream, dupa cum va zic, cu haremul meu (Clipa, Secunda, Saptamana ) si cu fiii mei (Minut si An). Simteam nevoia sa mergem intr-un loc unde nu mai fusesem niciodata si ne-am lasat purtati de valuri pana inspre capatul acesta... Deodata, o furtuna naprasnica ne-a luat corabia, ca pe o jucarie si ne-a purtat in deriva. Toti au disparut, numai eu m-am trezit aici, pe insula.
- Ciudata poveste. N-am auzit de tine pana acum. Iar, la noi, e tot timpul senin...
- Cum, n-ati auzit de mine? Tocmai mi-ati rostit numele... Dar voi nu vedeti ca imbatraniti? Ce, credeti ca voi o sa scapati?
Pastrandu-si seninatatea, desi nu mai avuse de-a face cu asemenea iesiri, imparatul continua:
- Tot ce avem e aici, intre noi, in inimile noastre. Ne traim partea noastra de iubire, apoi mergem si ne odihnim in inima universului. Noi nu imbatranim. Sufletul poate ramane tanar mereu, daca stii sa-i dai hrana de care are nevoie. Fii binevenit in imparatia mea, iar, de vrei, de indata poti incepe si tu sa lucrezi.
- O sa vedem! mai gasi de cuviinta Timp sa zica.
Mai mult din curiozitate, piratul Timp pleca si el sa munceasca. Era revoltat ca nu fusese primit ca un oaspete de seama, temut, ca un invingator. Era furios ca intreaga lui prada (tot ce reusise sa fure din lume: vise neimplinite, planuri nerealizate, idealuri de neatins) zacea acum undeva sub apele involburate. il enervau si oamenii aceia cu politetea lor exagerata, cu bunatatea lor, cu zambetul lor cald, cu iubirea in exces... Se gandi, pentru o clipa, ca ei trebuie sa fie vinovati de faptul ca esuase. "Sigur, numai ei, de vreme ce nu ma recunosc stapanul lor, dac nu stiu nimic despre mine si forta mea... Venind incoace simteam cum puterile-mi scad, cum ma risipesc in neant, cum ei vor sa nu ma accepte... Si totusi, bunatatea lor m-a salvat! Dar, nu! Ma voi razbuna!!!"
Munca piratului era mai mult o hoinareala. Nu avea rabdare sa faca un lucru pana la capat. Obosea repede, iar ceilalti, tot timpul (sau mai mereu) binevoitori, il ajutau. in pauzele muzicale il vedeau cum lenevea si se obosea, ca nu putea patrunde acea muzica relaxanta. Niciodata nu se tinea de program. Mereu mai lenevea un timp dupa ce toti ceilalti se intorceau, cu forte proaspete, la munca.
Razbunarea, asa cum o planuia el, incepea sa se contureze. Gasi cativa ortaci cu mai putini "Multumesc" in cont si-i convinse sa faca impreuna o corabie, cu care sa-i duca intr-un loc unde puteau sa fie ei imparati, sa aiba de toate si sa nu munceasca deloc. Totul se facu pe ascuns, iar lumea, neobisnuita cu raul, nu stia sa fie suspicioasa. Li se parea curios ca Timp nu folosea nici un "Multumesc!", dar isi zicea ca, poate, e sarac, si nu a reusit inca sa stranga din ceea ce primea! Odata treaba ispravita, Timp se descotorosi de cei care l-au ajutat si, in timpul unei odihne, devasta banca si risipi toata averea oamenilor. Rapi apoi pe imparateasa Luna (ademenind-o sub pretextul unui ajutor de care avea nevoie) impreuna cu cei doi Luceferi si cu Steluta. Se urca pe corabie si, asa cum a venit, adus de ape, disparu in neant, nestiut de nimeni.
imparatul se ingrijora si dadu porunca (pentru prima data in viata lui!) sa-i fie cautata familia. in zadar au fost rascolite toate zorile. Disparusera fara urma. Cand isi dadu seama de puterea Timpului si de faptul ca nu mai avea ce sa faca, Soarele scapa o lacrima. Era prima roua pe care o vazusera oamenii... Mai apoi se intrista, iar chipul lui se intuneca inexplicabil. Toti au fost mirati ca se facuse, ca niciodata pana atunci, noapte si frig. Lumea aflase de Timp si de puterile lui, de rautate, de faptul ca le-a distrus economiile si ca nu stie de inseamna tihna si zambetul adevarat.
Numai ca, asa cum Timpul nu poate fi oprit intr-un loc sau invins, nici dragostea nu este usor de ignorat. La insistentele Lunii si copiilor ei, care au ramas neschimbati in bunatatea lor, Timp le-a daruit parte din el pentru a se arata celor dragi. Si asa, pe insula, de cate ori lui Soare i se face dor de sotia lui si de copii, intunecandu-se trist, ei ii apar pe cer: Luna cu acelasi zambet plin, cu colturile gurii in sus, iar Steluta, cu alaiul ei si stralucirea frumoasa, ii invesmanteaza bolta imparateasca. Feciorii apar si ei, unul in zori (Luceafarul de Dimineata) si unul la asfintit (Luceafarul de Seara) sa-i aline durerea tatalui ramas singur.
Iar daca mergeti la mare, acolo, la malul ei veti vedea in zare ceva nemaipomenit: la rasarit si la apus Soarele si Luna se intalnesc, intr-un vis al lor de iubire si, pentru cateva clipe, ne umplu sufletele de frumos, facandu-ne sa uitam de Timp.
Poate, atunci cand voi invata cu totii sa iubim sincer si adevarat, sa ne vedem asa cum suntem si sa sporim capitalul de "Multumesc!", Timpul nu va mai avea ce face si se va recunoaste invins. Va fi din nou imparatia aceea de la inceputuri, cand fiecare va putea privi pe fiecare in ochi. Pana atunci, la margine de mare, ca-ntr-o oglinda magica se vede povestea trista a Soarelui si Lunii, de pe insula lor de la capatul timpului, si doar acolo va fi singurul loc unde singurii imparati se pot iubi vesnic, pentru ca noi oamenii desi nu avem o vesnicie la dipozitie lasam bunatatea, iubirea si "multumesc-ul" in mainile orgoliului...

2 comentarii:

  1. Cat de frumos, impresionanta postare :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Iti multumesc Goda, era o postare anume pentru semnificatia zodiacala a soarelui si a lunii... si spiritul de valentine-s day de ieri si trecutul si inca vreo doua trei detalii m-au determinat sa scriu povesti pentru copii cu inteles pentru oameni mai mari:)))

    RăspundețiȘtergere