vineri, 24 februarie 2012

Asa sigur...


Arunc afara cateva ligheane vechi , ciobite
Sa strang in ele apa de ploaie pentru tine
Ti-o arunc apoi pe fata palida iubite
Asa sigur vei invata sa plangi...

Imi aprind o tigare subtire cu amintiri pe filtru
Arde mai repede decat iubirea ce ti-o port, culmea!
ti-o sting in palma-n care te-am taiat ,sumbru
Asa sigur vei invata sa simti durerea...

Ma joc ca o idioata cu bete de lemn uscat
Sa fiu ca "fetita cu chibrituri" moderna
Le-arunc mai apoi in fanul din podul inalt
Asa sigur vei invata cum sa arzi...

Te-mping cu ura pana cazi ,apoi te scutur de praf
Ne jucam de-a chibritul: "cine se stinge mai repede"
tu esti invingatorul , semeni cu un ecograf
Asa sigur vei invata cum sa ingori....

Hai sa ne amintim trecutul in care ploua
In care fumam si ardeam fanul din podul inalt
Si ne impingeam fiecare sa invatam sa ingoram
Asa sigur vei invata sa traiesti fara mine...

marți, 14 februarie 2012

Povestea Soarelui si-a Lunii


Luna e primul mort care invie. Si-o face in fiecare zi, indiferent de situatie ori de ranile provocate in timpul dominatiei Soarelui.
Soarele insa , trebuie sa poveststesc este un tânăr foarte frumos, a cărui faţă e atât de strălucitoare, încât luminează tot Pământul. Când descalecă seara, Soarele mănâncă un colţ de prescură şi bea un pahar de vin. Uneori se spune că Soarele mănâncă de trei ori pe zi: dimineaţa şi seara mănâncă bine, iar la prânz îşi rezervă colţul de prescură şi paharul cu vin. Luna insa este principiul feminin, simbol al fertilităţii, creşterii vegetaţiei, renovării naturii şi primenirii timpului,mai firava de fel si mereu cu-o fata nevazuta , pastrandu-se-n mister.
Asadar, flăcăul mândru care-şi caută o mireasă pe potrivă, cutreierând pentru aceasta „Lumea, ţara tot cu dor,/ Cetatea de nouă ori”, călărind „nouă cai crescuţi în rai”, negăsindu-şi perechea în lume, se întoarce în cer, alegând-o chiar pe cea pe care o iubea in secret de-o vesnicie,Luna... Mare greseala a facut insa Soarele, una care il va costa intr-adevar un timp vesnic si un chin fara sfarsit.
Statea trist intr-una, si-si puse un bun prieten sa-i durerea pe un pergament.

{ Odata, in vremea de inceput, cand ceasurile mergeau inapoi, undeva, la capatul pamantului, unde cerul isi varsa lacrimile in mare, pe o insula bogata se inalta un palat stralucitor. De fapt, intreaga insula era stapanita de imparatul Soare, un conducator bun si intelept. Toti supusii lui erau multumiti si mandri ca faceau parte din regatul de la capatul lumii, unde zarile se intalneau sa-si dea binete, spalandu-se cu roua primei dimineti.
De fapt nu era vorba de o dimineata asa cum stim noi, pentru ca, in imparatia aceea nu era niciodata noapte. Bine, veti spune, dar cum se odihneau oamenii? Pentru ca, trebuie sa va spun, ei munceau din greu, dar cu multa placere, stiind ca toata truda este pentru ei, ca imparatul nu pretinde nimic doar pentru familia lui. Asadar toata imparatia, cand ar fi venit vremea sa doarma, se adunau pe o campie verde si intinsa unde ascultau muzica nemaipomenita a naturii, dansand si razand, imbratisandu-se si oferindu-si unul altuia prinosul de iubire acumulat in timp ce lucrasera.
imparatul Soare fusese si el un simplu traitor, dar harnicia si inteligenta lui i-au determinat pe oamenii locului sa-l aleaga carmaci. Nu era, ca in alte imparatii, nici vorba de mostenire. Daca imparatul nu-si crestea copiii cum se cuvenea sau daca nu avea urmasi, lumea alegea in locul lui pe cel mai drept, mai bun si mai istet dintre ei.
Nici acolo, in scaunul imparatesc, nu era insa numai huzur si petrecere. De cum se termina timpul de refacere, toata lumea se intorcea la munca, impreuna cu bravul Soare, ce trudea sa imparta cat mi chibzuit bunurile poporului sau.
Nimeni nu stia cum a ajuns primul om acolo, in tinutul albastru, inconjurat de ape si vegheat de cerul senin. Era parca dintotdeauna, pentru totdeauna. Oamenii se respectau, se ajutau si se iubeau. Nu se stia ce este ura, egoismul, invidia. Toti erau egali si nimeni nu cauta sa aiba mai mult. Erau impacati cu natura firii lor.
Cand sosi vremea, imparatul isi alese o fata frumoasa, pe nume Luna, neintrecuta pentru dibacia, cumpatarea si bunatatea ei. A fost o nunta mandra, cu alai si veselie multa, iar poporul intreg s-a bucurat pentru nasterea familiei ce avea sa se implineasca.
La palat toate mergeau foarte bine, ca in povesti, iar toti servitorii erau platiti pentru fiecare serviciu, fie el cat de mic. Platiti este un fel de a spune, pentru ca pe insula nu existau bani. imparatul, in intelepciunea lui, a realizat ca, daca ar turna (pentru ca, pe vremuri, banii erau toti din metale pretioase si se turnau in diferite forme!), daca ar turna zic moneda proprie, ar crea zazanie intre oameni. Asadar, daca tu nu detineai un bun cu care sa poti plati serviciul facut, bun pe care l-ar fi dorit cel care te-a ajutat, il plateai cu "Multumesc!". Era cel mai mare capital de iubire intalnit vreodata. Se crease chiar si o banca, unde oamenii adunau cat mai multa iubire si zambete. Cu cat aveai mai mult "Multumesc!" erai mai bun si mai iubit. Era, in fond, capitalul tau moral, dar si un capital de frumusete, caci, se stie, oamenii buni sunt mai veseli, mai deschisi, nu sunt niciodata morocanosi si, prin urmare, sunt mai frumosi.
De aceea imparatul era ceva mi bogat, fiindca fusese cel mai bun si mai de ajutor om de pe insula. Dar era vorba despre un fel de bogatie frumoasa, inteleapta ce-ti dadea fericirea lucrului implinit.
Si, asa cum v-am spus, ceasurile mergeau inapoi, dar asta nu interesa pe nimeni. Oamenii se nasteau tot mii, cu ganguritul lor frumos si vesel (primul capital de iubire), urmand sa se indragosteasca apoi, cu bucuria si dorinta de impartasire arzandu-le in ochi, isi faceau o familie si, incet, incet, se retrageau sa se odihneasca mai mult, in inima universului... Povestea cu ceasurile ce se intorc si deapana timpul invers o sa o spun alta data, pentru ca si povestile au un mic orgoliu al lor: nu le place sa fie amestecate.
Fiind mereu zi, sub carmuirea blandului, caldului si prietenosului Soare si a preafrumoasei sale sotii Luna, nimeni nu-si punea problema timpului. Luna avea cel mai frumos zambet din imparatie, un suras plin si curat. Era, de fapt, unul dintre secretele ei, cu care a vrajit inima lui Soare.
Si, ca totul sa fie ca-n poveste, Luna i-a daruit lui Soare doi fii, gemeni, pe care i-au botezat cu acelasi nume, Luceafar. Mare fu bucuria, de la cel mai mare la cel mai mic, iar imparatia a fost in veselie o buna bucata de vreme. Spun vreme pentru a intelege mai bine o notiune pe care o avem noi, cei de azi, dar sa nu uitam ca in imparatia lui Soare nu fusese dat in exploatare timpul. Si, totusi, oamenii nu se plictiseau, viata lor nu era monotona, cum e azi in goana dupa bani; iubirea si bunatatea are prea multe fete ca sa devina monotone sau sa te plictisesti de ele.
Cei doi Luceferi cresteau si ei, ca toti ceilalti, in armonie cu semenii si natura. Descopereau acea muzica universala, mirosul florilor, ce dau echilibru simturilor. Capitalul lor de bucurie si averea lor de "Multumesc!" cresteau continuu, pentru ca toti se bucurau sa-i ajute, si numai (sau poate mai ales) pentru glasurile lor cristaline si caldura din spatele cuvintelor.
Mai apoi Luna nascu o fetita, Steluta, o frumusete desavarsita, ce raspundea in jur lumina, stralucind si iradiind deopotriva. Gradina palatului inflorea la auzul glasurilor cristaline, pentru ca, sa stiti, florile se hranesc cu sentimentele noastre bune. Cu cat iubim mai mult o floare, cu atat culoarea si mirosul ei vor fi mai minunate. Toate se bucurau in jur de fericirea si prosperitatea imparatiei. Nici un nor nu umbrea stralucirea palatului si a oamenilor care-l locuiau.
Numai ca (trebuia sa vina si momentul acesta, nu?!) ceva se intampla. intr-o zi, niste pescari au gasit pe tarm un om, mai mult mort decat viu. Saritori cum erau l-au luat, l-au ingrijit, l-au hranit si l-au imbracat. Ce li s-a parut ciudat a fost ca, dupa toate acestea, omul n-a spun niciodata "Multumesc!". Gasea diferite formule, pretexte ("Va raman dator!", "Ma voi recompensa!", "O sa am grija sa nu ramana neplatit!") sa evite cuvantul magic, capitalul de fericire si bucurie al locuitorilor de pe insula.
Au inteles atunci ca nu unul de-al lor, ca venise de undeva, de pe mare, dintr-un departe nestiut. Asta nu i-a impiedicat sa aiba grija in continuare de el. Vestea a mers repede si, in curand, regele Soare auzi de strainul ce se ratacise pe insula si il invita la palat. Nimeni din regatul sau n-a plecat sau n-a fost tentat vreodata sa plece pe mare. Erau prea multumiti cu ceea ce aveau, incat sa caute altceva. Ei erau acolo dintotdeauna, ai lor si asa trebuia sa ramana. Asa se explica faptul ca insusi regele era curios sa cunoasca pe cineva care era altfel.
Strainul sosi la palat, unde fu intampinat de imparatul Soare, imparateasa Luna si de toti curtenii cu zambetul de buze.
- Bine ai venit, straine! Cine esti si de unde vii?
- M-am ratacit, imparate. Calatoream, dupa cum stiti, prin lume. Ma mir ca nu ma recunoasteti. Eu sunt temutul Timp, piratul fioros. Calatoream, dupa cum va zic, cu haremul meu (Clipa, Secunda, Saptamana ) si cu fiii mei (Minut si An). Simteam nevoia sa mergem intr-un loc unde nu mai fusesem niciodata si ne-am lasat purtati de valuri pana inspre capatul acesta... Deodata, o furtuna naprasnica ne-a luat corabia, ca pe o jucarie si ne-a purtat in deriva. Toti au disparut, numai eu m-am trezit aici, pe insula.
- Ciudata poveste. N-am auzit de tine pana acum. Iar, la noi, e tot timpul senin...
- Cum, n-ati auzit de mine? Tocmai mi-ati rostit numele... Dar voi nu vedeti ca imbatraniti? Ce, credeti ca voi o sa scapati?
Pastrandu-si seninatatea, desi nu mai avuse de-a face cu asemenea iesiri, imparatul continua:
- Tot ce avem e aici, intre noi, in inimile noastre. Ne traim partea noastra de iubire, apoi mergem si ne odihnim in inima universului. Noi nu imbatranim. Sufletul poate ramane tanar mereu, daca stii sa-i dai hrana de care are nevoie. Fii binevenit in imparatia mea, iar, de vrei, de indata poti incepe si tu sa lucrezi.
- O sa vedem! mai gasi de cuviinta Timp sa zica.
Mai mult din curiozitate, piratul Timp pleca si el sa munceasca. Era revoltat ca nu fusese primit ca un oaspete de seama, temut, ca un invingator. Era furios ca intreaga lui prada (tot ce reusise sa fure din lume: vise neimplinite, planuri nerealizate, idealuri de neatins) zacea acum undeva sub apele involburate. il enervau si oamenii aceia cu politetea lor exagerata, cu bunatatea lor, cu zambetul lor cald, cu iubirea in exces... Se gandi, pentru o clipa, ca ei trebuie sa fie vinovati de faptul ca esuase. "Sigur, numai ei, de vreme ce nu ma recunosc stapanul lor, dac nu stiu nimic despre mine si forta mea... Venind incoace simteam cum puterile-mi scad, cum ma risipesc in neant, cum ei vor sa nu ma accepte... Si totusi, bunatatea lor m-a salvat! Dar, nu! Ma voi razbuna!!!"
Munca piratului era mai mult o hoinareala. Nu avea rabdare sa faca un lucru pana la capat. Obosea repede, iar ceilalti, tot timpul (sau mai mereu) binevoitori, il ajutau. in pauzele muzicale il vedeau cum lenevea si se obosea, ca nu putea patrunde acea muzica relaxanta. Niciodata nu se tinea de program. Mereu mai lenevea un timp dupa ce toti ceilalti se intorceau, cu forte proaspete, la munca.
Razbunarea, asa cum o planuia el, incepea sa se contureze. Gasi cativa ortaci cu mai putini "Multumesc" in cont si-i convinse sa faca impreuna o corabie, cu care sa-i duca intr-un loc unde puteau sa fie ei imparati, sa aiba de toate si sa nu munceasca deloc. Totul se facu pe ascuns, iar lumea, neobisnuita cu raul, nu stia sa fie suspicioasa. Li se parea curios ca Timp nu folosea nici un "Multumesc!", dar isi zicea ca, poate, e sarac, si nu a reusit inca sa stranga din ceea ce primea! Odata treaba ispravita, Timp se descotorosi de cei care l-au ajutat si, in timpul unei odihne, devasta banca si risipi toata averea oamenilor. Rapi apoi pe imparateasa Luna (ademenind-o sub pretextul unui ajutor de care avea nevoie) impreuna cu cei doi Luceferi si cu Steluta. Se urca pe corabie si, asa cum a venit, adus de ape, disparu in neant, nestiut de nimeni.
imparatul se ingrijora si dadu porunca (pentru prima data in viata lui!) sa-i fie cautata familia. in zadar au fost rascolite toate zorile. Disparusera fara urma. Cand isi dadu seama de puterea Timpului si de faptul ca nu mai avea ce sa faca, Soarele scapa o lacrima. Era prima roua pe care o vazusera oamenii... Mai apoi se intrista, iar chipul lui se intuneca inexplicabil. Toti au fost mirati ca se facuse, ca niciodata pana atunci, noapte si frig. Lumea aflase de Timp si de puterile lui, de rautate, de faptul ca le-a distrus economiile si ca nu stie de inseamna tihna si zambetul adevarat.
Numai ca, asa cum Timpul nu poate fi oprit intr-un loc sau invins, nici dragostea nu este usor de ignorat. La insistentele Lunii si copiilor ei, care au ramas neschimbati in bunatatea lor, Timp le-a daruit parte din el pentru a se arata celor dragi. Si asa, pe insula, de cate ori lui Soare i se face dor de sotia lui si de copii, intunecandu-se trist, ei ii apar pe cer: Luna cu acelasi zambet plin, cu colturile gurii in sus, iar Steluta, cu alaiul ei si stralucirea frumoasa, ii invesmanteaza bolta imparateasca. Feciorii apar si ei, unul in zori (Luceafarul de Dimineata) si unul la asfintit (Luceafarul de Seara) sa-i aline durerea tatalui ramas singur.
Iar daca mergeti la mare, acolo, la malul ei veti vedea in zare ceva nemaipomenit: la rasarit si la apus Soarele si Luna se intalnesc, intr-un vis al lor de iubire si, pentru cateva clipe, ne umplu sufletele de frumos, facandu-ne sa uitam de Timp.
Poate, atunci cand voi invata cu totii sa iubim sincer si adevarat, sa ne vedem asa cum suntem si sa sporim capitalul de "Multumesc!", Timpul nu va mai avea ce face si se va recunoaste invins. Va fi din nou imparatia aceea de la inceputuri, cand fiecare va putea privi pe fiecare in ochi. Pana atunci, la margine de mare, ca-ntr-o oglinda magica se vede povestea trista a Soarelui si Lunii, de pe insula lor de la capatul timpului, si doar acolo va fi singurul loc unde singurii imparati se pot iubi vesnic, pentru ca noi oamenii desi nu avem o vesnicie la dipozitie lasam bunatatea, iubirea si "multumesc-ul" in mainile orgoliului...

miercuri, 8 februarie 2012

In vis!

<< Doare atunci cand spui adio unui sperante la care ai visat,dar si mai trist este atunci cand stii ca lupti pentru ceva ce poate nu vei avea niciodata... >>


Trist? Ce a facut cel care a categorizat tristetea? Nu-mi spune ca exista o definitie sau ca tu sti mai bine cum e ori ca suferinta celor cu care vorbesti e neinsemnata fata de cea pe care o porti sub piele. Durerea iti curge in vene in fiecare zi? Oare doar tie? De ce mereu daca povestesti ceva vrei sa fi centrul universului cuiva? Hmmm... As fi prea sadica sa spun ca fiecare e doar mijlocul universului sau si atat? Nu vreau sa distrug sperante sau vise. E atat de frumos sa visezi.Dar atat de ciudat cand iti amintesti naivitatea traita odata ce visul devine realitate. E bine ca am avansat. Nu mai avem prieteni imaginari cu care oamenii s-au obisnuit si i-au considerat nebuni pe cei care sustineau ca au cativa. Acum avem prieteni semireali. E mai bine asa. Ii vedem, ii auzim , vorbim cu ei si stim ce prograu au atunci cand il marturisesc. E atat de simplu sa fi vesel in spatele unui ecran ce-ti transmite zambetul prin fibra optica si retele spre alt ecran ce iti vede surasul intermitent. Dar e trist cand inchizi tehnologia si o parte din adevar se emana pe drum data viitoare cand spui ce ai facut azi. Omiti esente care mai apoi vor distruge.
Uite un exemplu. Azi m-am vopsit .Imi pun poza pe un site de socializare si multi imi spun ca imi sta bine. Insa poza e pusa cu scopul ca stiu si eu asta, ori imi place cum mi-au iesit culoarea ochilor in poza.Insa realitatea e cea in care ma trezesc dimineata si deschid ochii nemachiati, parul imi e ciufulit si evident ziua depinde de starea de spirit. Imi veti spun cu siguanta ca exista webcam-uri,care reflecta realitatea in timp real. Pe mine minte-ma. Nu-mi pasa de consecinta ta, insa pe tine insuti cum te minti cand vei spune ca nu te-ai aranajat nici macar putin cand ai pornit web-ul? E natura umana sa vrem sa fim admirati , iubiti si cei mai speciali pentru cineva. Da..parul meu arata bine la webcam, in poze, dar in realitatea in care cineva ma trezeste zile intregi la rand va fi aceeasi parere?
Mai devreme sau mai tarziu din pacate orice vis trebuie sa inceteze si traim realitatea.Oricat am opri asta e inevitabil. Si daca in decursul vietii apare regretul, acela are de-a face cu trecutul. Nu poti regreta ceva ce nu sti cum este sau cum a fost.
Mi-am amintit o fraza pe care doar unii din cei care citesc o vor intelege. "Nu sunt cea mai frumoasa, nici cea mai inteligenta , insa cu siguranta cu cea care te-a iubit cel mai mult" Nu! Nu e o declaratie de dragoste in mintea cuiva din trecutul meu. Dar nu ma apuc sa caut pe google fraze si citate frumoase pe care sa vi le insirui in sperata ca inmoi inima cuiva si imi va da un like sau imi va lasa un coment. Asta sunt eu, asa cum unii ma stiu in realitate iar restul virtual. Nu orice conteaza, ci lucrurile marunte care impreuna alcatuiesc un intreg mare... Pentru ca cel mai important este nu ceea ce oferim oamenilor,ci ceea ce trezim în ei atunci cand primesc acel ceva. Iar daca dupa cativa ani nu apare nici un regret care te face sa te intorci in timp, felicitari. Esti un om care inca poate sa viseze!

marți, 7 februarie 2012

Cedez...

Paharul de vin se prelinge spre fund dupa ce am luat prima inghititura. Nu imi place la fel de mult cum imi placea candva. Ma doare insa coprul atat de tare incat abia mai misc. Mi-e teama inca si incerc sa trag de timp. Nu vreau sa privesc becurile din tavan asteptand sa adorm si sa nu stiu cand ma trezesc. Stiu senzatia de dupa. Au fost cele mai dureroase 17 ore din viata mea. Pline de nemiscare si durere surda. Insa ma doare fiecare pas facut la fel ca in ziua in care trei dintre prietenii mei m-au ajutat vrand nevrand. Acum insa nu mai am acelasi curaj, aceleasi vise si dorinta unei zile de maine mai bune. Vreau o singura zi in care sa ma pot duce sa ma plimb fara sa simt durere sau sa ma gandesc la ziua de maine. Vreau o zi in care sa pot fi umana...

duminică, 5 februarie 2012

Mi-e teama!

Mi-e dor de o zi fara griji. Mi-e dor sa rad fara sens si cat de tare vreau.
Nu stiu concret de ce scriu aici, probabil pentru ca nu mai am file in jurnalul de pe dulap , ori pentru ca vreau sa scap odata de tot ceea ce simt urland , iar aici oricum nu mai citeste nimeni datorita faptului ca i-am dezobisnuit in perioada in care nu am scris nimic. Probabil nu aveam ce sa scriu, sau mi-a lipsit inspiratia mai mult decat orice.
Mai sunt trei zile si ma duc intr-un loc de unde nu stiu daca ma mai intorc. Sincer nici nu stiu daca vreau sa ma intorc. Nu am pentru ce. Nici macar nu imi plang de mila. E o stare in care nu pot nici sa plang, nici sa urlu, nici sa ma descarc. Vreau sa se termine totul. Insa mi-e frica de tot ce e in jurul meu. Si recunosc, poate saptamana viitoare nu o voi mai face sau poate ca nu voi mai sti sa scriu deloc.
Oricum... imi cer scuze celor carora le-am gresit intr-un fel sau altul , le doresc o viata frumoasa si plina de lucruri bune si amintiri care sa le aduca un zambet pe buze mereu. Le multumesc celor care mi-au fost alaturi in toti anii de viata si celor care m-au ascultat atunci cand am avut ceva de spus chiar daca era o mare tampenie.
Mi-e teama!Prima data in viata mea cand imi e frica de tot ce va urma. Prima data cand nu vreau ca cineva sa ma vada leguma. Prima data cand nu vreau ca timpul sa treaca...
O zi frumoasa va doresc daca veti citi vreodata ce am scris. Sincer... nu am vrut sa fiu un monstru niciodata! Am avut doar motive pe care nu le puteam spune pentru care am fost asa... Imi pare rau!
Drumul spre iad...e pavat cu trandafiri... Sper ca sunt albi sau galbeni, ca daca sunt rosii , va fi un chin!

vineri, 3 februarie 2012

Atunci....acum!



Ma uitam din lipsa de ocupatie pe site-ul cel mai celebru de socializare la ora actuala: Facebook. Nici nu mai e de mirare ca toate fetitele cu buletin inca verde au poze semidezbracate,ori doar fotografiata partea de corp relevanta pentru ele la care bineinteles ca sute de prostuti si onanisti au dat celebrul "LIKE".
Cine e de vina? Ele? Probabil doar naivitatea lor de a crede in iubire virtuala , ori de vreun Fat-Frumos care le promite marea cu sarea , vacante exotice sau ani de asteptare ca sa te aiba in bratele lui. Spune-ti ce vreti, insa cei care acum au mai bine de douazeci de ani de viata nu erau asa naivi. Nu credeau orice baliverna via messenger si in nici un caz nu erau indragostiti de o persoana din spatele unui ecran. Noi am crescut sanatos. Am simtit cum e sa te bucuri la sticla de suc pe care parintii ti-o cumparau la salar, si beai doar un pahar pe zi astfel incat sa ai si maine unul, pentru ca viitorul salar al tatalui tau era inca departe. Cati dintre dezbracatele de pe facebook sau onanistii care isi fac poze in oglinda scremandu-se sa aiba patratele stiu bucuria celor care si-au pierdut zilele si noptiile intr-un club de internet sau au rugat personalul clubului de internet sa te invete sa te conectezi pe mIRC? Sau stie oare mai bine ca noi cineva cat de tare iti stapaneai inima sa nu-ti sara afara din piept atunci cand ai primit un amarat de pentium 1 , si te laudai pe afara intr-o pauza de la "ascunselea" ca tu ai ceva mai bun decat 486-le lor? Cati dintre cei nascuti dupa 1995 stiu sa mai porneasca un 286? Si nu... nu e un intrerupator de la masina de spalat sau vreun program care modifica pozele pe iPad... e stramosul desktopului tau pe care iti uploadezi imagini ale trupului tau in speranta ca un numar mare de baieti cu bube pe fata iti vor goli saculetii magici. Pe vremea mea...( apropo de aceasta legatura de propozitie pe care o auzeam si noi la varta noastra de la parinti ) copii erau fericiti daca isi vedeau fata intr-o poza facuta cu un telefon cu camera VGA , asta bineinteles daca erai in acea categorie de copii care aveau norocul de a avea un mobil al lor. Primul meu telefon mobil? Vai... un biet Sony Ericsson T105...luat pe abonament dupa un lung sir de actorii , plansete si rugaminti , apoi cu discutii ferme cu parintii pentru ca voiam sa primesc si eu mesaje de la un baiat care avea telefon. Dar cum sa ii spun mamei ca vreau telefon? Mi-a luat intr-un final si il tineam ca pe ultima si cea mai de pret jucarie a mea. Nu cred ca exista cineva care sa aibe atata grija de un iPhone 4 asa cum aveau cei din generatia mea grija de telefoanele lor fara mp3 , camera de cativa megapixeli ,dual sim sau touchscreen. Cine visa la ceva al lui pe care il pornea cu atingeri din scoala mea generala?
Mi-aduc in fiecare Craciun aminte cum stateam sub brad, la priza de langa usa , conectata la curent caci imi trimiteam mesaje cu un baiat si nu aveam nici unu curaj sa ne spunem in fata sentimentele pe care le aveam. Vorbeam ore in sir , incet , sub plapuma sa nu ma certe mama ca factura avea sa vina de mai bine de un milion jumatate , care era destul de mult prin 2004. Eh, ce mai contau banii cand inima imi batea sa-mi sara din piept la auzul sunetului telefonului meu.
Imi pare rau de cei din generatia '95 si dupa aceea , ca nu vor simti niciodata cum e sa stai si sa astepti pe cineva sa te intalneasca a doua zi , nu sa il vezi pe internet , cat de mare e diferenta dintre o cearta in realitate si una in care atunci cand nu mai poti de nervi apesi "x-ul" rosu si maine o iei de la capat.
Ce mult ne distram noi cu jocuri flash , sau cu DUKE , BomberMan , Wolfenstein, Mario , tetris sau Supaplex. Ah..sau cati dintre cei "proaspeti" au avut Tamagochi? Cat mai sufeream cand, desi il crescuse zile intregi si il hraneam , il duceam la baie ori il puneam sa dormim , animalul murea pentru ca noi eram pe-afara la o inghetata? Jocul era evident in engleza, pe care am invatat-o de la cartoon network-ul netradus in limba romana. Asadar ori invatam ce spune ori ne uitam ca prostii la niste imagini fara sens, pentru ca alt post de desene animate oricum nu mai aveam.
Prima mea intalnire cu un baiat a fost de-a dreptul de trecut in instorie insa. Fara cadouri , sau ciocolati primite , si in nici un caz fara vreun vis la o plimbare cu masina. Intalnirea era la ora 3. Evident ca nu puteam sa dorm cu o noapte inainte de asta.Ma gandeam in ce sa ma imbrac, ce voi spune , sau cat de penibila voi parea ca imi e frica de el.Era baiat!!! Ma speria asta. Ma astepta aproape de locul unde locuiam asa ca l-am lasat sa astepte. ( invatasem asta de la prietene de-ale mamei care imi spunsesera ca un barbat te asteapta daca te iubeste, iar daca tu il astepti pe el pari naiva )Era 3 fix atunci cand am plecat din casa. Nu mai aveam rabdare dar si inarziam putin cat sa par dezinteresata si ne manevrabila. M-am apropiat de coltul blocului si mi-a trimis un mesaj: "Am ajuns!" Din acel moment inima mea batea mai tare decat aripile unui colibri. M-am uitat dupa colt, sa nu par proasa si sa apar singura iar el sa rada de pe strada de vis-a-vis. Dar era acolo, picioarele ii atarnau lejer...se juca pe telefon ( un joc simplu evident la tehnologia de atunci ). Au urmat ore intregi de discutii inutile care pun pariu ca ne intrau pe o ureche si ne iesea pe alta. Dar cati dintre baietii de acum mai stau ani de zile sa sarute o fata? Cati dintre ei se intalnesc cu o fata fara sa o sarute desi in fiecare seara le cer asta inainte de plecare? Cate ati primit scrisori , sau cate stiti sa cuceriti un barbat prin scris ?
Multi veti spune ca totul e demodat si trebuie sa te adaptezi vietii in care traiesti. Asa este,si noi avem touchscreenuri acum , si noi stim sa umblam pe iPad-uri, si noi avem photoshopul instalat, dar diferenta e ca noi le-am creat si cei de dinaintea noastra, nu "proaspetii"... noi nu utilizam photoshopul pentru orice poza postata pe internet pentru ca noi ne placem asa cum suntem si avem curajul sa ne afisam oriunde asa , naturali si nu doar in spatele unui ecran. Noi am suferit cand o fata sau un baiat nu ne bagau in seama si am plans real , nu ne aruncam comenturi jignitoare sau dadeam un search la o alta persoana repejor pe siteuri. Nu va acuz, nu judec pe nimeni , dar minorii din ziua de azi uita sa traiasca in lumea reala , sa planga , sa sufere , sa indure fara ca internetul sa iti distraga atentia. Asta e motivul pentru care noi...mai 'batranii' sa zic asa, stim sa fim invincibili.Pentru ca noi am trecut prin bine, prin rau, prin groaza si prin durere in cea mai mare parte singuri. Aveti o viata frumoasa, dar eu una... nu mi-as da copilaria pe zece de-ale minorilor de azi!


"Multe s-au schimbat cu timpul. Unele doar "in mai prost",
Chiar şi fetele sunt altfel, nu mai sunt deloc ce-au fost.
Inainte erau tandre, mai cuminţi, mergeau la şcoală...
Acum au ca singur scop, să bage bărbaţii-n boală
In trecut te-ar fi iubit de veneai c-o floare-n dar,
Astăzi nu au timp de flori, stau prin mall sau la solar.
Dădeai gata orice fată c-o cutie de bomboane,
Acum unele iţi cer să le pui chiar silicoane.
In trecut ieşeau prin parcuri, la plimbare, dar acu',
Ele nu mai vor pe bancă, ci pe boxe in Bamboo.
Te rugai intens de vre-una ca s-o plimbi prin parc in noapte
Acum vin şi câte zece, dacă au ai tăi Q7.
In trecut de te plăcea, iţi scria destul de des
Bileţele de amor, nu-ţi lăsa "offline" pe mess.
Nu aveai poze cu ea, o puteai vedea doar "live".
Acum poţi s-o studiezi şi pe "Facebook" şi "Hi5"
Atunci de-o scoteai la film, aşteptaţi la braţ troleul
Azi stă la telenovele dacă n-o scoţi cu BMW-ul.
Seara, la prima-ntalnire, i-arătai ceru-nstelat
Acum ii arăţi tavanul, că deja ai dus-o-n pat.
Pe-atunci nu ştia ce-i "shopping", nu işi lua haine din mall
N-avea firme preferate... se ducea la croitor.
Atunci nu aveam mobile, aşteptai in frig o fată.
Acum ii dai SMS :"Am ajuns.Cobori odată?!?"
Ce frumos era-n trecut, când vorbeam de viitor
La un suc la o terasă, nu direct in dormitor.
Ne doream c-acele vremuri să nu treacă niciodată,
Unde sunt?, unde s-au dus?... fetele de altădată.."

miercuri, 1 februarie 2012

Lenevire...

N-am mai scris, probabil ca nici cuvintele nu stiu sa le mai insirui asa cum o faceam odata. S-au schimbat multe de cand jurnalul meu virtual nu a fost reimprospatat. Au murit sentimente si oameni apropiati , au disparut prietenii si mai presus de orice am devenit altfel. Aproape robotica, inumana... Mai inumana decat as fi crezut vreodata ca pot fi.
Am facut atatea lucruri pe care mi le-am propus in ultima jumatate de an , incat trebuie sa imi fac o alta lista de "lucruri de facut pentru viitor" incat sa am ce taia de pe lista si sa am motivatii pentru ziua de maine.
Mi-era dor de tot... de plictiseala , de intenet, de fotografii , de desen , de DaVinci Learning, de oameni ce ma acuza si mai ales imi era dor sa lenvesc... :D

Eu...sunt ok. Tu cum esti?