luni, 7 noiembrie 2011

Viata iti e o zi!


Ploua incet, marunt... patrunzator in fiecare crapatura de orice fel. Picurii reci de apa se prelingeau cu o viteza ametitoare pe crengile pomului imbatranit care apuca probabil ultima sa primavara... Se agata puternic si acaparator o pupa dizgratioasa. Desi inactiv, orice larva ar sta in interior ar simti racoarea apei care-i uda stratul exterior. Nu se lumina de ziua , iar noaptea parea mult prea lunga pentru o omida agatata-n un pom ce vrea sa moara mai devreme. In interiorul pupei e destula apa incat sa se inece chiar si un semimort. Dar trebuia sa traiasca indiferent cum. Avea un motiv sa o faca, simtea asta inainte sa simta cum sa vada lumea reala cu alti ochi.
Dupa lungi asteptari soarele incalzea aerul umed insa racoarea ploii continue nu se ameliora atat de usor. Astazi insa era ziua in care trebuia sa i-a prima inghititura de aer. Azi vedea lumea asa cum e ea. Era plina de teama, insa cobora preventiv de lent pe scoarta corojita. A ajuns intr-un final, simtind cum corpul fraged e rupt in bucatele ce provoaca o durere surda. Simtea cum sufletul ii e smuls din radacini lasand in urma calmitate... Stia ce urmeaza... Ii cresc aripi, va trebui sa invete sa zboare , sa simta lumea cu fericirea ei ascunsa sub o masca de perfectiune, sa gaseasca pe cineva sa o iubeasca, sa simta placere simpla si animalica , gasind mai apoi un loc in care sa lase urme pentru un viitor la fel de promitator care sa continue visul ei de a trai vesnic intr-o lume naturala, fara urme de civilizatie...stand pe stanca si privind in gol la un lac format artificial.
S-a prabusit pe pamantul ud .. nu se putea misca de durere. Insa a inchis ochii visand la orice o facea sa uite de durere. Fiecare secunda ii umplea mintea de zambete provocate insa a invatat repede cum sa creada cu inversunare in ele incat sa zambeasca la randul ei real. Metamorfozarea a ajuns la punctul critic. Rupe bucati din trupul ei firav , eliberand insa durerea odata ce aripile au ajuns la finalitatea de crestere... Avea nevoie insa de inca o completare pentru a putea zbura. Avea nevoie de praf magic care sa ii invaluie aripile proaspete ce aveau puterea sa infrunte un orizont.A gasit nisip sub frunza rupta de ploaia de azi-noapte... Cu tarie sufla intr-una sa usuce o parte din el pe care sa si-l arunce pe aripi. S-a tavalit fara sens un sfert de ceas... murdarindu-si corpul fara insa ca un fir de praf sa o ajute sa zboare... Trebuia sa isi urmeze visul pasind si tarand dupa ea aripile inutile si grele acum.
A mers in gol.. zambetul disparandu-i de pe fata din ce in ce mai mult cu fiecare pas pe care il facea. Optimismul se pierdu-se demult in urma cu sute de pasi. Nu avea nici un motiv de a continua si se autoconvingea ca defapt tot ce facuse era sa spere prosteste la o viata perfecta. A ajuns la marginea stancii. Privea in zare fara vreun punct fix. Doar statea. Si astepta ca sfarsitul sa o cuprinda acolo. Printre firele de iarba s-a lasat moale... modelandu-se dupa forma pamantului rece. Nici macar razele soarelui nu o ajutau sa ii incalzeasca sufetul sa ii dea un motiv de a implini dorinta ei suprema. A inchis ochii implinita cu sine ca nu ii va mai deschide vreodata. Si a stat... Pana ce intunericul a cuprins-o si avea sa o tina strans legata pentru totdeauna. Auzea in fundal , departe vocea necunoscuta care o deranja de la somnul provocat de pesimism. Urla din ce in ce mai tare iar corpul ei incepea sa fie inundat de o stare de nervozitate. A deschis razbunator ochii vrand sa distruga orice si pe oricine nu o lasa sa moara implinita si in liniste. A amutit insa la culoarea neagra ce ii tinea umbra soarelui. Iar petele albe erau incomparabil de frumoasae cu orice vis de-al ei. Venea spre ea lin, insa incerca sa fuga. Corpul insa nu o asculta. Simtea pentru prima data o imbratisare. Sufletul ii era cuprins de senzatii nestiute. Facea aceleasi miscari in oglinda. Orice gest vedea , il repeta intr-un mod involuntar. Nu mai voia sa moara! Voia sa traiasca o vesnicie. Trebuia sa isi continue drumul. S-a ridicat cu greu , insa ochii lui o priveau cu interes. A ajutat-o sa reziste de-a lungul durerii si au mers spre marginea pietrei privind in prapastie. A imbratisat-o puternic, mai apoi impingand-o de pe stanca si lasand-l sa cada in gol. Intr-o fractiune de secunda a simtit cum aripile-i sunt invaluite de praf fin... sclipitor si simtea putere. A intors privirea , iar el ii zbura alaturi, cu sclipici pe aripi zambindu-i in timp ce ii presara praf magic peste ea. Zburau in cercuri ce pareau ca nu aveau vreodata vreo posibilitate de a se rupe. Stateau imbratisati fara nici o alta problema in minte. Aripile ei au capatat o culoare frumos aurie, avea si ea pete, insa mai diforme, de un verde -albastrui placut. Se simtea frumoasa. Dar doar pentru ca el o tinea in bratele lui si simtea ca nimic in lume nu o va putea rani. Zburau impreuna peste lumea-ntreaga. Iar crenguta de mesteacan ii tineau protector pentru a-i lasa sa priveasca lumea din exterior. De acolo de unde nimeni nu stie ca e privit, sau ca cineva macar se afla in departate. In musuroiul de luminite fiecare avea propriul curs al vietii, unii se stingeau lasand in locul lor lumini pale ce aveau sa straluceasca intr-o buna zi. Dar nimeni nu stia ca un gand de undeva e pentru ei, ca sunt vazuti de patru ochi ce se gandeau la o viata perfecta. Si-au adormit, unul sub aripile celuilalt, dupa o seara in care au privit stelele mai putin sclipitoare si in care s-au simtit uniti pe vecie imbibandu-si coprul si mintea cu mirosul trupului celuilalt.
S-a trezit la prima raza de soare. Privind in jur zambitor. Insa in cateva fractiuni de secunda zambetul s-a transformat in panica, iar apoi, panica in durere. Era singura. La fel ca ieri. Simtea o sfasiere de suflet mult mai dureroasa decat cea precendenta. Nu mai avea sens nimic. Nu intelegea de ce era atat de parasita si lasata de izbeliste cand totul parea atat de uniform si perfect. Voia sa moara din nou, dar nu avea voie acum. Visul ei era pe cale sa i-a nastere , caci stia ca impletitura dintre galben si negru avea sa fie in curand omida. Isi continua asadar fara prea mare tragere de inima calea , spre a gasi un loc frumos pentru a vedea pentru prima data lumea. Stia ca prima impresie conteaza din propria experienta. Ea iti da speranta , si iti creaza vise , lansadu-te sa zambesti si tot binele il crezi real. Seara se apropia si stia ca trebuie sa se grabeasca. Mai avea putin de trait, iar drumul inca era lung. A ingenunchiat de durere, de singuratate si de ganduri negre. Voia sa isi termine misiunea si sa se transforme in ingrasamant. A cazut.
Se simtea calcata in picioare, insa o imbratisare a ridicat-o din nou. Nu erau insa acele brate pe care le dorea. Ii zambea la fel de prietenesc. Iar albastrul lui era la fel de frumos, dar nu atat de intens ca negrul care ii furase mintea. S-a oferit sa o ajute. Sa ii urmeze calea si sa o faca din nou sa zambeasca. Au reusit. Au ajuns tarziu in noapte intr-un loc minunat. Inalt...din mijlocul musuroiului de lumini pe care in seara precendenta ea il vazuse din exterior. Pare mai placut decat il vedea de acolo. E sus, deasupra lumii si aici. Doar in mijlocul ei. E perfect cat sa te faca sa visezi la luminita din departare , de pe deal. S-a impaturit cu albastrul aripilor lui, zambindu-i sncer cu o urma de regret in minte. Stia ca in noapte , negrul nu se vede. Simtea ca nu avea sa se intoarca vreodata, iar tot ce traise era parte dintr-un vis pe care nu oricine il traieste. Asta o intarea in ultimele ei clipe de viata. Stia ca visul lui era sa fie in varful turnului de fier. Sa fie lumina suprema peste o lume falsa. Spera ca si-a atins visul, la fel cum sub frunze, dedesuptul unei stele pe care si-a numit-o cum a simtit ea insasi, se afla rodul iubirii dintr-un vis ce avea sa continue chiar daca odata cu plecarea lui, sufletul ei s-a despartit de corp cautandu-l in varf de lume. S-a cufundat mai adanc in aripile albastre, i-a zambit inca o data , multumitor ca i-a fost alaturi o viata. A tras adanc in piept praful negru sclipitor si nu a vrut sa il mai expire vreodata. A inchis ochii, simtind in minte ca e un loc perfect sa mori!...

Un comentariu:

  1. Sa zicem ca talent la scris ai dar sti ce nu pricep Joly? De ce nu vrei sa intelegi ca lumea nu e asa cum crezi si nimeni nu te iubeste defapt? Toata lumea vrea foloase a trecut timpul in care oamenii se iubeau si se admirau si credeau in povesti. Trezeste-te la realitate si nu mai fi slaba sentimenta!

    RăspundețiȘtergere