joi, 13 octombrie 2011

Fly...fly ...away butterfly!

"Nu! Voi incerca sa nu mai sun vreodata! Oricum n-are rost. Nu vreau sa ii mau aud vocea, nu vreau sa il mai vad incat sa imi bulverseze mintea, nu vreau sa ii mai simt mirosul sau sa ii mai vad chipul. Il urasc mai mult ca orice,insa mai mult ma urasc pe mine pentru ca inca il iubesc! Si astea toate pentru cineva pentru care nu conteaza si nu va conta vreoadata!... "

   Masa mea arata ca un dalmatian putin aschilopat si nemancat. Petele de pix, cerneala si muntele  de hartie in coltul din stanga au absorbit lejer fiecare lacrima care a indraznit sa imi iasa pe obraz iar, pentru aceleasi lucruri pentru care nu ar trebui.
Pentru ce ar trebui sa mai recunosc atunci cand mintea mea e departe , cand inca imbrac o camasa roz in fiecare gand, lasand un nasture mereu desfacut incat sa induc mintea unui trecut in eroare... Am primit aripi de la un arici si m-a transformat intr-un fluture de noapte... nelasandu-ma sa dorm si intepandu-mi apoi fiecare milimetru din praful de pe aripi cu tepii plini de otrava. M-am ars la propriu, la figurat si la inca multe alte interpretari.. la fel cum am facut-o acum cateva minute in care m-am gandit daca sa expediez mesajul sau nu.  Si nu am facut-o. Pentru ca mi-am dat seama ca e o mare greseala din momentul in care i-am auzit vocea si i-am spus "te iubesc" probabil mai sincer decat oricand in ultimii 3 ani din viata mea... Raspunsul? "Stiu!".. Atat... a fost insa deajuns incat sa imi rupa iar ultimele bucatele de suflet.
Aveam sute de emotii... si unica discutie a fost..
-Te iubesc!
(dupa mai mult de 15 secunde de tacere)
-Stiu!
-Dupa atata timp ti-ai dat seama ca e asa?
-Ar trebui nu?
-Ok.. (dupa alte cateva secunde de tacere in care nu mai stiam ce sa spun) Te las..ca oricum nu ai chef
-Mai vorbim...

Vizitam des pagini virtuale si ii simteam durerea, stiam ca asta simt si eu si voiam sa nu mai fie asa, insa se pare ca tepii lui inca vor sa imi franga de tot aripile...iar eu nu am decat putin de trait, si vreau sa zbor oriunde , oricand ... insa nu cu oricine! Voiam sa fie acolo atunci cand adorm, sa ii zgarii pielea atunci cand simt placere carnala, sa il trag de par atunci cand nu vreau sa imi dea vreodata drumul din bratele lui firave! Insa am stiut ca mereu tot ce voia era sa plece si sa uite vreodata ca am fost in viata lui! De ce l-as fi oprit in asemenea conditii? Ce ar fi schimbat cateva regrete recunoscute fara rost? M-am indepartat si eu, mi-am urmat calea , si am fugit mai repede decat proprii mei pasi de insasi amintirea adolescentei mele... Fara sens se pare...

Inunda-ti urechiile cu versuri..asculta si simte! Lasa totul sa-ti patrunda-n amintiri... Vei sti sunetul , doar tu!


Mai apoi, rupe-mi pozele ce le ai, distruge-mi amintirile cu care inca iti inund mintea, omoara fiecare celula de-a ta care inca se gandeste la mine... Cand ai reusit, invata-ma cum ai facut asta!
Stiu ca citesti... stiu ca orgoliul tau te va impiedica sa spui tot ce simti... stiu ca melodia are un anumit sens pentru tine, insa sensul ei va fi altfel acum..si vei intelege de ce... Spune-mi doar un lucru... Ce senzatie ti-a inundat ramasita de suflet acum?

 "Lasa-ti mereu un loc de intoarcere sau distruge locul de plecare!"

luni, 3 octombrie 2011

Draga mea!

Nu vreau vreodata copii! In nici un caz vreun scancet tampit nu am nevoie sa imi invadeze spatiul. Ador linistea. O iubesc de cand am invatat sa vorbesc si mai ales sa am parte de scenele frumoase de familie unde invatai totul despre handicapati, idioti , chiori , analfabeti dar mai ales despre faptul ca toate femeile sunt curve si toti barbatii sunt la fel. Discutiile de mama-fiica au fost mereu adorabile, si pline de intelegere. Astfel intr-o zi frumoasa de iarna, am descoperit eu dupa lungile pareri ca devin femeie. Si ce s-a mai bucurat mama, la vreo un an dupa data respectiva cand a aflat si ea ca in casa nu mai exista fetite ci apartamentul era de-acum locuit de 2 femei, in care una invata cum sa devina un fel de femme fatalle. A reusit? Oare... sa ne gandim. In ochii lor tot drogata si beata este mereu, iar bulevardul nu ii mai ofera domiciliu atata vreme cat nu va avea un nume de familie mai respectabil si un salar mai de cateva sute bune de euro cel putin. Hmmm... si cat de handicapata am devenit si sunt pe zi ce trece tot mai mult si ador asta.. Imi place sa port adidashii astia negrii si rupti in amintirea lucrurilor placute. Si ma pis pe ea viata cu amintirea ta cu tot. Imi ceri mie sa fiu om cand tu m-ai invatat sa fiu un animal salbatic , fara inima care ataca in stanga si in dreapta. Ma fut in tot ce crezi ca nu voi face. Prefer sa mor, ori sa plec pe bulevarde straine in asteptarea unui loc mai bun de a trai. Nu imi pasa ca ma crezi cel mai rau copil care s-a maturizat prost.
 Sa te intreb ceva draga mea... Cum pwla mea vrei stabilitate, liniste si respect cand tu m-ai crescut in nervi, ochi bolborositi si cuvinte jignitoare? Si inca ceva... da, beau ...si ador asta. Ador sa imi simt alcoolul care-mi unge gatul in lipsa sufletului meu ne uns de iubirea ta parentala. Ma duc sa beau... paharul meu de Martini... la locul meu de liniste, vorbind singura si sperand ca viata mea sa te uite de tot... si tu sa uiti de mine! Adio...