joi, 29 septembrie 2011

Daca as fi fost altfel...

Am fost acuzata de zeci de ori de oamenii apropiati de sufletul meu. Eu mereu eram fetita rea care nu stie sa asculte, care nu face nimic bine si nu ajuta pe nimeni. Probabil faptul ca-mi impart sufletul in bucatele cat sa nu ranesc defapt raneste mai mult decat vreau, poate ca desi nu m-am culcat cu un sir lung de barbati de cei care considerau ca ma iubesc ma numesc defapt curva. Pe cand cele care recunosc ca fac din asta o meserie sunt considerate suflete ranite si pierdute inainte de vreme. Dar eu n-am suflet? Sau trebuie sa mai schimb cearceafuri pline de pasiune neinteleasa cu diferiti masculi pentru a ajunge la stadiul asta de convietuire normala cu alti oameni? Trebuie sa imi iau neaparat tocuri pentru ca eu sa fiu considerata femeie? Ah,si eventual ciorapi negrii cu banda... par destul de porno incat sa aud ca cineva ma iubeste chiar si daca iubirea lui dureaza doar cat imi simte caldura dintre picioare.  Ca sa fiu fetita rea care te excita si pe care o adori trebuie sa am si unghii lungi si rosii nu? Si buzele la fel...sa par mai tarfa si-atunci poate ma numesti femeie. Si culmea... spunea o lume-ntreaga faptul ca fiecare barbat isi cauta o femeie simpla, calma , calda si iubitoare... Nu perversule! Tu inca nu stii ce cauti...vrei doar gemete , adoratie si sa te simti barbat... in bratele unei femei care cauta alinare sub greutatea unui barbat care pe langa asta ofera si bani. Poate ca daca as fi stiut sa merg pe tocuri de 15 cm, si de la gagiul de aseara as fi avut bani de unghii de portelan, iar de la cel de azi mi-as fi cumparat si-o fusta scurta de scolaritza pentru perversiunea de maine seara, ma placeai mai mult si ma considerai "fata de care te-ai indragostit candva".

Cea mai frumoasa zi...

Nu am chef de explicatii fara sens astazi... Doar am auzit o melodie din greseala... Ascult-o... Gandeste!




#cea mai frumoasa zi, a fost la inceput cand nu ma puteai minti!

miercuri, 28 septembrie 2011

Asta simt eu!

Am o stare de cacat... n-am chef sa maschez intr-un ambalaj frumos postarea asta... ori sa par civilizata si sa folosesc cuvinte pompoase. De ce dracu plang acum? Explica-mi! Cat de proasta sa fiu incat sa stau in bucataria asta rece , singura asteptand un telefon care nu va suna niciodata cu acel nume pe ecran. Orgoliu? Ma pish pe el... si pe al meu, si pe al lui... Si candva daca va suna, ce rost ar avea? Sufletul meu se imparte in doua de prea lunga vreme incat sa vreau sa il mai cos... Vreau sa ajung in stadiul ala tampit incat sa nu ma doara nici o amintire, sa nu fiu eu vinovata pentru tot chiar daca eu sunt cea care am incercat sa impac pe toata lumea. Ce rost au avut toate ? Cat de mult au contat cartofii aia arsi si momentele in care ti-am zgariat corpul firav ca atunci cand te adoram ? Cat a contat onduirea tradatoare pe sacii aia de gips nefolositi? Iti spun eu? N-au contat deloc pentru tine! Te-a durut in cur fiecare sentiment de-al meu, fiecare impartire ciudata a inimii mele care uita de tot atunci cand era cu tine insa incercam sa imi mentin prezentul la linia de plutire pentru ca stiam ca ma vei parasi din nou si vei pleca la dracu pe strazi pavate cu piatra cubica. Daca nu veneam in gara eram mai intreaga sufleteste stiu.. insa mi-am calcat pe durere, suferinte si sentimentele de iubire si voiam sa te vad. Tremurai cand ma vedeai? Serios.. stiu cum era desi eram o buna actrita. Voiam sa te iau in brate si sa nu iti mai dau drumul vreodata.. Cat a contat ca am lasat totul in urma si am plecat cu tine in oras la prima plimbare? Crezi ca ma interesau banii tai idioti? Crezi ca ma interesa ca aveai in picioare adidasurile de piele  in locul celor de la chinezi? Sau aveai geaca aia misto de cateva zeci bune de euro in locul celei care imi tinea de cald atunci cand imi inghetau si genele pe scarile teatrului? Cat dracu a contat pentru tine ca voiam sa stau cu tine cat mai mult timp desi degetul meu era sugrumat de inelul de la cel pe care nu-l credeai vreodata in stare de o relatie cu mine? "te iubesc" ..si credeai ca ma voi intoarce iar, lasat din nou totul in urma? Pentru ce , amintire draga...? pentru ce sa las totul in urma? Sa plec cu tine in tari straine si sa las totul aici , pentru ca tu sa nu ai incredere in mine, sa ma faci sa ma simt mai rau decat o carpa sau sa imi aud vreodata iar ca nu voi ajunge nici la degetul mic a unei curve cu copil ciudat? Stiu ca ai incercat sa imi cumperi ce voiam eu, si ca mi-ai facut poftele pentru ca inca ascuns in tine e sentimentul ala de iubire pe care inca mi-l porti... stiu ca inca e ceva, si nu vom afla niciodata ce avem de zis unul pentru celalalt.. Crezi ca sunt fericita asa? Ca nu ma gandesc la tine aproape in fiecare zi? Ca nu vreau sa te sun, si totusi ceva ma retine si arunc telefonul in pat sperand ca nu-l voi mai gasi vreodata... Crezi ca nu as vrea ca in locul pozei pe ecran sa apara numele tau sau macar doar vocea ta? Cat vrei sa ma faci sa ma simt asa? Cat poti sa tot dai vina pe mine inainte ca tu sa nu realizezi de ce sunt eu asa , de ce fac asta si de ce totusi am incercat sa iti mai fiu alaturi in scurta ta vizita in asa zisul acasa? ....

De ce dracului ai venit daca tot eu sunt vinovata pentru tot? De ce atunci cand mi-am macinat orice amintire cu tine revi si imi spui iar totul fara orgolii si imi reaprinzi sentimentul pentru tine daca tot pleci si nu ma vrei in viata ta? Stiu ca vei citi postarea, stiu ca te vei gandi la multe, ca nu intelegi de ce nu iti spun asta in particular, insa nu multi stiu ca e vorba de tine, iar tu vei gasi iar ceva sa ma acuzi... fara sa vezi ca inca as vrea sa fie totul altfel.. Stiu insa ca in ritmul asta.. tu vei fi doar o iolanda... pentru un tata care incearca sa uite...

miercuri, 21 septembrie 2011

Defectele tale

Care e motivul pentru care inca mai respir? De ce inca inima asta tampita imi bate desi cel care a avut contributia la crearea ei vrea sa mor? Vreau doar sa stiu, ce vrei sa faci cu sufletul meu odata ce ti-l las prin testament ? Crezi ca de-l vinzi, cineva-l va cumpara? Speri ca te vei imbogati? Hai sa te trezesc la realitate! Nu vrea nimeni un suflet rupt de zeci de oameni. As vrea sa cumpar si eu unul, dar intact... gasesti asa ceva?

Uite, pentru tine, alerg pana in cel mai inalt loc unde stateam candva cand unicul om caruia ii pasa de mine era inca in viata... si stau, si ma decid daca iti las viata libera fara mine. Stau pe marginea aia de imi place atat de mult, iar acum nimeni nu intra pe usa de metal sa ma salveze. Oamenii par atat de mici de-aici de sus. Ma simt mai putin om acum. Imi vine sa ii frang pe fiecare-n parte si sa ii strivesc pentru ca nu stiu sa aprecieze ce au nici unul dintre ei. Ma ridic in picioare, contrar asteptarilor tale! Si inca nu ma dezechilibrez. Asta nu ai vazut in mine desi ma cunosti de douazeci de ani. Nu pic daca nu vreau, nu cad daca nu mi se distrage atentia, nu ma dezechilibrez daca vreau sa rezist pentru un anumit motiv. Dar bravo! Tu mi le-ai luat pe toate. I-ale pe toate. Macar fericirea ta sa fie simpla, si complica-mi sufletul... daca il mai prizi!

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Hartia de pe masa

M-apuc sa scriu iar haotic fraze pe o hartie mototolita la fel ca cele cateva aruncate pe covor din cauze inexplicabile. E enervant ca nu imi gasesc cuvintele.


"As fi vrut sa iti spun tot ceea ce simt...Dar stiu ca nu ar mai conta. si totusi ceva imi coase buzele cu ata de indiferenta pura. Vreau sa te opresc din drumul pe care il faci de atatea ori fara vreun folos anume. Te-ai convins ca doare, de ce mai pleci si-acum? Mi-amintesc geamul murdar din autocarul care a venit atat de devreme pentru cate mai aveai sa imi spui. M-am intrebat mereu de ce niciodata insa nu ti-ai terminat ultima fraza. Ce-aveai de zis, sau de ascuns? Mi-e dor... Ai grija de tine!..."

O am inca pe masa. Intreaga, si doar pe-alocuri rupta. Nu cred insa ca voi avea curajul sa ti-o inmanez acum in mainile tale atat de reci. Parca esti un mort, rece, alb si incontrolabil care si-a pierdut sentimentele de-a lungul pasilor din trecut si locul inimii s-a descompus demult in pamantul care ti-a fost gazda in acesti ani de vise straine.Cat de fericit esti insa oare? Cate scrisori neexpediate zac in sertarul tau inchis de teama de a fi descoperite odata cu slabiciunea sentimentelor tale?


Nu rezolvi nimic prin ignoranta. Te-am invatat asta demult. Pe-atunci cand masiniile de la teatru aveau acelasi drum. Ti-amintesti ce-ai spus atunci ? "Stii ce, poate sa faca si accident, impreuna sa fie!" Insa cred ca au incercat sa scape atat de mult una de cealalta incat ar fi optat si pentru solutia de casare daca aia ar fi fost ultima, doar sa nu-si impreune caroseria de metal de proasta calitate.
As scrie multe, insa talentul meu parca seaca din mine pe zi ce trece, nici timp nu am, nici ochii nu-mi mai stau deschisi... Ma duc sa dorm, fara sa visez , pentru ca nu mai pot face asta de la o vreme... Ne-ntalnim la 5 dimineata pe pod... sau ieri la un Martini...

vineri, 9 septembrie 2011

Cand timpul trece....


Isi aburise mintea din nou cu privirea lui neagra si rece. Fara prea mult efort insa i-a patruns dincolo de zidul ce si-l construise de-a lungul unei vieti.
S-a lasat prada trecutului, fara sa isi vada viitorul intr-o lumina mai proasta, voia doar sa ii mai simta fragilitatea macar odata inainte ca trenul sa il duca din nou mai departe decat ar putea ea pasi vreodata. Durea! Stiau amandoi asta si totusi nu faceau nimic. Adora sa i se franga inima si sufletul sa ii evadeze plecand de unul singur departe de sentimente. Macar el voia libertate. Ea in schimb forta totul pentru inca o zi...degeaba. Rupea secundele si credea ca daca isi va tine nisipul clepsidrei in palma si-l va strange va opri si trecerea timpului cateva clipe in plus.

S-a scurs totul... Si pierdea tot mai adesea timpul stand pe piatra imensa pe care candva faceau dragoste intens fara ca nimic din jur sa nu conteze. Ce frumos lumina acum acel bec galben pal... Si luna... care se vedea atat de singura pe cer si totusi invingea fiecare nor si rupea din lumina fiecarei stele. Era la fel de singura...acum insa erau doua... ea uitandu-se pe cer... luna ignorand-o ca intotdeauna. El? Undeva departe cu gandul plecat, ignorandu-si iubirea, savurand fiecare picatura de ura si sorbind fara remuscare sangele ei intr-un mod sadic. Bea tot, ucide suflet, omoara iubirea... creste-ti ura... Dar baiete?...Cand ea nu va mai fi... tu nu vei fi singur?

vineri, 2 septembrie 2011

Cand nimeni nu te-asteapta


Am crezut ca va durea la fel de tare ca pana acum. Sa fi singur insa atunci cand credeai mai putin ca vei fi nu e chiar atat de rau. Eram sigura ca nu ma voi putea ridica de pe jos de durere si lacrimi... Ca imi va rupe sufletul in bucatele infime fara posibilitatea reconstruirii in stilul puzzle. Dar nu... ma simt doar dezamagita de faptul ca acum ii ating tastele si ii folosesc propriul lui mijloc de comunicare pentru a-mi descrie starea. Care stare defapt? Ma simteam groaznic atunci cand ii vad suferinta din spatele ochiilor negrii fara centru macar imaginar. Stiam ca ii rupeam inima in doua cu fiecare atingere pe care i-o ofeream celui care-mi umple acum prezentul. Am facut totusi multe, mi-am lasat orgoliul si am provocat voit rani celui ce-mi e alaturi pentru a-i fi aproape, pentru a fi aceeasi fata de care s-a indragostit candva si cea care i-a fost alaturi indiferent de situatie. Am incercat melancolii, romantisme , biletele de amor ori scrisori de dragoste imbibate cu lacrimi de durere insa scrise frumos, udate cu Angelli Bianco ori Martini-ul clasic... Chiar si-atunci cand stiu ca ma va parasi inca odata in cateva zile si ma va lasa iar singura sa ma descurc cu tot, voiam sa simta ca inca sunt acolo, inca un colt al inimi mele ii apartine pentru totdeauna. Voiam sa stie ca pentru mine notiunea de "mereu" se sfarseste atunci cand sunetul pe care il urasc cel mai tare il vor auzi cei care isi i-au ramas bun fara ca eu sa ii aud vreodata. Pentru ce toate astea? De ce ma aflu aici, scriind si impachetand totul impletite cu cateva lacrimi, insa mult mai putine decat as fi crezut candva?

Nu ii plac surprizele... Asta mi-a spus in ultima discutie. Cui nu ii plac surprizele? Celor care nu au avut parte de ele si nu stiu cum sa reactioneze la ele. Celor care niciodata nu le ajunge ceea ce au. Eram in casa lui, pe patul lui... Iar el, cu acelasi orgoliu, la cativa zeci de metrii distanta, fara intentia de a ma opri si-acum crezand probabil ca ma voi mai intoarce candva asa cum am facut de-atatea ori.

Nu vreau sa las in urma nici o amintire, nici un obiect. Nu vreau sa privesc in urma stiind ca de undeva de pe deal , ma vor urma ochii celui pe care l-am imbinat cu insasi sufletul meu, asa cum nu voi mai putea probabil sa o fac vreodata. Plec, impreuna cu amintirile, dorul, regretul in urma. Nu mai vreau si nu mai pot trai intr-o viata plina de orgolii cu inamicul perfect. El imi vede calea...imi urmareste pasii dintre crengi... insa chiar de m-as intoarce, eu nu as mai putea sa ii vad vreodata...