vineri, 31 decembrie 2010

Descrescator

Ultima ora. Ultimele secunde ce le mai simt fara agitatia de sfarsit de an. Ma simt ca un pacient de la reanimare ce-si numara secundele pana la moarte. Nu sunt negativista,dar pur si simplu nu ma pot bucura de faptul ca imbatranesc. Nu ma pot simti bine cand imi dau seama ca nu am realizat destul in anul ce-a trecut. Jumatate de glob e deja in 2011, eu inca alerg de tot ce pot sa raman in trecut, macar inca putin. Nu-mi place deloc. Si nu vreau s-aud secundele descrescatoare urmate de false artificii. Omenire, trezeste-te! Te bucuri de propria pierire!

joi, 30 decembrie 2010

2010 Ultimul decembrie



Imi faceam loc prin zapada si ascultam o melodie plina de amintiri in parcul central. Apreciam mai mult decat in zilele trecute trecerea timpului. Si nu doar eu am sentimentul de azi. Mai sunt 24 de ore si anul a trecut. Mai sunt ore, pana un an ce mi-a schimbat viata ajunge sa fie catalogat la trecut. 31 decembrie... ziua in care fiecare isi recapituleaza anul cu bune si rele , si mai mereu ajungem sa o inclinam spre rau. Asa suntem noi oamenii, pesimisti convinsi.

Eu am facut lucruri ce nu credeam ca le voi face. Mi-am destramat vise ce traiau in mine de ani de zile , mi-am omorat sperante , si nu in ultimul rand , am destramat o relatie pe care nu credeam ca o voi lasa vreodata in trecut. Am si amintiri placute, plimbari pe malul Begai , pedalatul prin mijlocul orasului , construirea de castele de nisip in centru... Sute de zambete reale si placeri impartite la o simpla atingere de piele. Mi-e dor de tot ce-a fost, dar trebuie sa continui sa evoluez. Am simtit cum e sa fi singur anul acesta. Mai singur ca orice. Intre 4 pereti , intr-un cartier rau famat si un bloc de locuinte ce parea ca e din al doilea razboi mondial, traiam si numeam asta 'casa'.

N-am sa uit nici cum ma uitam in gol pe linia 1 , Resita , din gara in timp ce trenul in care trebuia sa ma aflu plecase demult fara mine. Niciodata nu mi-a placut sa trec in noul an, mereu aveam regrete. De ce sa fi tampit sa te bucur de faptul ca un an trece, si esti mai batran , mai aproape de singuratate si dorinta de moarte? Eu voiam sa fiu mereu copil , iar acum cand vad ca cifra se modifica iar , si eu sunt din mileniul trecut in viata... ma sperie.

Nici ceea ce vad in oglinda nu seama cu ceea ce eram in fotografiile de pe raft. Dar am invatat sa pierd mai mult decat in tot restul vietii mele. Si mai ales sa nu devin dependenta de un lucru, ci mereu sa mergi mai departe. Mi-e dor insa de cainele orb ce ma simtea de la poarta, de clatitele arse si plimbariile prin ploaie.Nu pot insa trece peste tot raul ce a urmat. Am acumulat ura cat pentru urmatorul deceniu tot. Am avut o singura zi disperata in tot anul. As fi dat orice atunci sa opresc timpul in loc si sa alerg spre Cluj. Ar fi fost insa prostesc, fara rost probabil si deloc apreciat gestul meu idiot.

Aveam insa ca drept zid invizibil de forte ce ma opreau vocea celui pe care-l iubeam ce ma respingea. Ii acumulam cuvintele intr-un saculet cu ura. Le indesam si le inmulteam sufocand iubirea oarba ce-mi umpluse mintea. Nu ma mai durea ca nu era asa cum fusese acum mai bine de 2 ani. Asta a ales... Asta a avut. Asta are!

Viata mea a capatat un alt sens acum. Si nu garantez ca va tine, nici ca voi fi venic iubitoare. Niciodata atat cat am fost, dar am invatat sa iubesc altfel, sa apreciez in alta masura oamenii. Sa rad cu pofta desi imi vine sa plang, si la un moment dat zambetul nu va mai fi fals.

Nu garantez vesnicia, si nici fidelitatea orbeasca, insa sunt alt om, ce nu mai accepta injosiri. Sunt eu asa cum sunt. Nu cea mai frumoasa , nici cea mai inteligenta dar sunt cea care merita mai mult decat femeia falsa pe care o vei avea langa tine. Candva vei fi convins de asta. Candva... prea tarziu...

M-am schimbat si eu , am schimbat si oameni importanti pentru mine,dar asta e evolutia. Pierderea laturii sensibile si placrimilor pe drum nu e cu siguranta involutie.

Mi-e teama insa ca devin din ce in ce mai inumana. Nu mai plang , nu ma mai doare pierderea lucurilor importante si nu-mi pasa daca ranesc pe cineva din jurul meu. E prostie, orgoliu si mandrie , sau doar maturitate? Nu am insa timp sa descopar raspunsul. Vreau doar sa profit de toate cele 365 de zile ce vor urma si sa le traiesc in felul si intensitatea celor mai putin de 24 de ore ramase din anul ce m-a invatat sa pierd, m-a facut sa uit, sa iert , si sa iubesc, dar si sa urasc din plin.


Asadar, cu bune si rele ...mi-e dor de vara , de privelistea orasului seara, de sticle de vin ascunse fara sa aibe inteles, de tavanuri umede si profesoare pensionare bebune. Nu neg, mi-e dor de tot. Imi lipseste tot. Dar am pierdut doua lucruri ce aveau radacini inca din clasa a 7-a. Trebuie sa accept asta si sa merg mai departe,fericita cu ceea ce am , multumita de ceea ce voi avea.

Odihneste-te in pace de maine...2010...

miercuri, 29 decembrie 2010

Vis

Mi-am amintit sute de lucruri intr-o franctiune de secunda. Milioane de motive pentru care continuam sa respir. Te-am simtit absent in tremurul pielii mele si nu tremura la fel de exotic fara atingerea ta. Mi-e greu. Si n-am sa-ti recunosc vreodata, ca acum toate visele mele te au in prim plan...

sâmbătă, 25 decembrie 2010

joi, 23 decembrie 2010

Recunostinta!

S-au realizat cativa din cei alaturi de care am crescut. Unii s-au remarcat pe domenii pe care nu aveau inclinatie atunci cand erau copii, de altii insa nu am mai auzit nimic de ceva vreme. Putini dintre ei nici macar nu mai traiesc desi inca suntem prea tineri pentru moarte. Condoleante pentru ei , noroc pentru cei ce vor sa ajunga sus si multa putere de a rezista celor ce au facut ceva.

Cat despre mine?... Mari prostii am facut in copilarie, am crezut ca exista prietenie reala, am mintit pentru ea, am lovit si ranit pentru ea. Dar avea doar scopuri. Am facut rau oamenilor care nu aveau nici o vina doar pentru a multumi pe cineva. Si regret asta. Chiar daca nu schimba cu nimic situatia. As vrea sa dau timpul inapoi, sa refac greselile de atunci. Sa fiu egoista si sa tin cont doar de ce simt eu. Mi-e dor de perioadele in care ma strigau sa ies afara, desi nu stiam cat de fals e fiecare voce care ma striga. Am crezut ca mi-e prietena reala cea cu care imi pierdeam pentru prima data zilele jucandu-ne, apoi am crezut ca asa e destinul atunci cand pleaca si nu se mai intoarce vreodata. Am continuat sa sper ca e realitate atunci cand gasisem in cea din clasa vecina o prietena reala. PRima indragosteala de un baiat a aratat realitatea, iar acum trec pe langa casa ei, fara sa mai trec dincolo de gardul ei si sa ne povestim tot felul de lucruri. Ultima mare lovitura a fost recent. Credeam ca ne-am maturizat si exista totusi acum prietenie reala. Dar tot in perioada asta facusem cele mai mari greseli si toate pentru a acoperi urmele ei pentru prietenia ce o credeam fara cusur. Pacat insa ca materialismul si viata de capitala m-a lovit urat peste fata incat sa imi deschid ochii si sa realizez sper, in sfarsit, ca prietenia intre doua femei este ireala si imposibila. Mereu va exista invidie, rautate si concurenta. Si nimeni , nu merita sa-ti manjesti viitorul cu greseli pentru o falsa realitate.

P.S. Chiar daca nu are rost, pentru ca nu voi fi iertata niciodata pe deplin, imi cer sincer scuze pentru greselile mele prostesti celor pe care i-am ranit , insa nu m-au ignorat, ci mi-au deschis ochii incat sa realizez ca doar eu am fost cea care a gresit intr-un mod stupid pentru cineva ce nu merita.

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Alterego

Am incercat de multe ori sa ignor coincidente evidente ale vietii mele. Sa imi las lucrurile ce m-au definit in urma. Sa uit de aprilie, iulie ori octombrie... Mi-e dor sa fiu copil, sa trec pe langa blocurile arhicunoscute pe dinafara...si sa ajung in locul unde nu trebuia decat sa ma uit altfel incat sa insemne cate ceva. Mi-e dor sa merg cu fruntea sus pana la subsolul cladirii si sa fiu mandra de mine ca peretii contineau diferite lucruri ce-mi purtau semnatura ori talentul. Aveam candva talent. Si se pare ca l-am lasat pe caloriferul din coltul holului...
Sunt insa prea straina acum pentru acele locuri. Mi-e prea greu si sa pasesc in interiorul cladirii ce-mi sufoaca inca amintirile cele mai adanci.Nu ma mai cunoaste nimeni, nu ma mai vrea nimeni acolo. Sunt o necunoscuta printre cei care se cunosc atat de bine.
Imi amintesc si acum, felul in care stateam pe patura verde de langa brad si citeam mesaje citate, insa zambeam fara sa vreau. Si continuam sa stau privind in tavan, sperand s-aud sunetul unui nou zambet cat mai repede. S-au schimbat multe de-atunci. Am aflat intre timp 'cate fire de par are un om', au schimbat trotuarul, nici o masina nu mai umple spatiul de langa biserica mereu inchisa,am ratat prima ninsoare, si am fost singura in 17-le trecut. Nu e ceea ce-mi doresc. Dar trebuie sa infrunt. Sa inteleg ca nu mai e nimic asa cum era in copilaria mea. Nimeni nu ma mai vede adorabila, micuta si fragila. Si nu voi sta sa plang la geam numarand secundele din anul asta, la fel cum nu-mi va suna telefonul sa aud cele doua cuvinte in prima secunda a anului. Astept sa treaca totul, sa dispara anul ce a avut multe schimbari, mai mult urate decat frumoase pentru mine.

Sunt sute de lucruri ce nu le-am spus niciodata. Posibil doar pentru ca voiam sa par invincibila. Sa nu simt, sa nu las nici o parte ce poate fi ranita la vedere. Dar am facut-o. Undeva in copilaria mea cand m-am indragostit cum nu o voi mai face vreodata de un mic ciudat. Nu paream prea urata pentru el, nici prea rea, ci mai degraba adora partea mea demonica. Nu am spus niciodata ca ziua primului meu sarut a fost asa cum o visasem inca din copilarie, si nu am planificat nimic. Pana si ploaia a completat visele mele. Radeam de fiecare colt pierdut de urmariri, ori intalnirile la 7 dimineata. Nu mai e nici locul in care am primit primele mele flori de la un baiat. Tin minte doar culoarea, zambetul lui si ploaia... Nici zgarietura de pe mana stanga nu mai e, desi a rezistat mult prea mult pentru o simpla atingere a acelor de pin. Nici de tremuratul de iunie nu vreau sa-mi mai amintesc. Am fost copila, si am profitat de asta. Mi-am trait o amintire cu cineva ce era alterego-ul meu. Chiar daca nimeni nu intelegea de ce mi-am vandut sufletul inamicului. Dragostea e singurul razboi unde dormi in pat cu dusmanul. Si nu va mai fi niciodata la fel. E ultimul decembrie trait in felul acesta. E ultimul meu decembrie...ultimul vis... Ultima luna a unui an ce nu se va termina la fel!Dar toate astea, pentru ca stiu de ce te-am iubit asa de mult, mereu o Elyse va avea un Matt si invers!



Viitorul poate fi altfel, dar niciodata nu as schimba nimic din trecut! Nimic! ..'asta inseamna nu ca nu-mi aduc aminte, doar ca nu vreau'...

vineri, 10 decembrie 2010

Frig in interiorul unui geam


Viscolea ridicol. Fulgii inghetati iti loveau fata lasand urme rosii dureroase. Nu era iarna pe care o voiam in amintiriile mele. Era straniu sa nu mai vad copii ce se imbraceau in parcuri si se-ntreceau in crearea celui mai mare om de zapada. Erau ocupati, cu vituralitatea. De parca le-ar fi teama de lumea reala. Nici pe strada nu mai vezi atatia oameni , acum alearga cu cat mai mult posibil mai departe de frig, si nu e nici o deosebire intre ei si cei tinuti in incubatoare. Oamenilor le e frica de realitate. Si eu privesc frigul din spatele unui geam, nedorindu-mi prea mult sa fiu pe partea cealalta. Sarbatoriile de iarna isi pierd farmecul lor aparte. Iar noi, rand pe rand, ne pierdem integritatea, amintirile si sentimentele pe care oricum nu le mai lasam sa iasa, doar le sugumam putin cate putin. Dar suntem prosti. Mari prosti. Amintirile nu mor odata cu noi, iar sentimentele se transforma-n amintiri.Noi suntem, am fost...si nu vom fi vesnic, dar depinde de noi daca alegem sa stam incubati sau sa ne lasam realitatea sa-nvinga, sa se transforme-n fugi de zapada...chiar daca vor cadea, se vor topi la prima caldura. Dar va ramane nostalgia frumoasa a celor ce raman sa sti c-a existat...

miercuri, 8 decembrie 2010

Ave!


Sper sa fie ultima data cand ochii mei se inverzesc atat de urat. Cand simt ca sufletu-mi cade pe jos si e calcat in picioare. Nu ma mai trezii niciodata cu sunetul vocii tale. Nu vreau sa il mai aud. Pentru prima data in viata mea nu vreau sa recunosc tonalitatea ei! Vreau s-alerg , talpile-mi sa fie gadilate de iarba uda, departe de trecut. Departe de tine. Nu vreau granitul patratos alaturi de mine. Nu-mi place duritatea. Vreau atingeri calde, semineuri sfaraind si trosnetul de lemne arse. Nu regret nimic, viata imi e prea scurta. Am avut nevoie de multe lovituri sub centura sa spun si mai ales sa simt ceea ce simt acum. M-am simtit incatusata. De sentimentul ce-l purtam si vinovatia ce-mi ardea bucati din mine cu fiecare amintire revenita-n prezent. Dar de azi...durerea si golul din sufletul meu m-a eliberat. Niciodata nu am vrut sa pornesc un razboi...pentru ca tu niciodata nu ai avut pe deplin un motiv pentru care sa lupti cu daruire!


Alb-Negru - Amintiri ( 4.S.k. )


Ai fost doar o parte din dragostea mea...


miercuri, 1 decembrie 2010

La multă minte, România!


Era să şi uit. E ziua ţării , româniilor!!! Trezirea din somnul vostru cel de moarte!Savuaţi gustul sângelui de tiran. Fi-ţi fraţi şi visaţi împreună la ce nu veţi ajunge vreodată. Aprindeţi luminile-n oraşe, steagurile tricolore ancoraţii-le la vedere, şi umpelţi-vă sufletul de bucurie. România a mai îmbătrânit un an. Dar tot imatură este...Poate la anu' va fi mai bine?...Pe dracu! Oricum, lăsam răutaţiile deoparte acum, măcar de ziua ta mareaţă ţară, şi cu drag îţi dedic o melodie pe care o ştii de 20 de ani încoace (doar cu versuri contemporane )... Iar dupa audiţie , patrie dragă ,un somn uşor ca cel de moarte , aşa ca până acum!



Şi-aşa la încheiere
Cu bune şi cu rele ,
Asta-i ţara Românească
Doarme până piere!

La mulţi ani , româniilor... şi pân' la anu' poate mai pune-ţi creier de la creier, sa faceţi împreună România să gândească liber...aşa ca la ProTv...

Oty!

Nu stiu eu prea multe despre comunism, insa una din putinele persoane pe care le pot numi prietene, desi nu am vazut-o vreodata... mi-a spus multe despre acest lucru. Otilia, este din Chisinau...si nu are deloc ideea unui comunism intiparit in memorie. Desi mi-a povestit multe,am inteles ca locul in care sta e totusi unul frumos, cu multa istorie controversata in urma si nu in ultimul rand un loc in care nu am fost, dar vreau sa merg cu cea mai mare placere. Ascult acum melodia pe care a postat-o ea pe facebook, cantata de sora ei, pe care o voi posta aici, cu speranta ca nu ma va acuza de lucruri rele:)) (P.S. : sper ca nu te supara faptul ca ti-am furat o poza sa o pun aici sa stie lumea despre cine vorbesc:P )
E o melodie pe care ar trebui sa o ascultati dincolo de ritmurile muzicale si sa ii intelegi pur continutul, interpretarea cuvintelor, pentru ca... Asa suntem noi... uitam si lasam mereu lucrurile deoparte pentru ca nu avem timp de ele, iar maine poate e prea tarziu pentru tot.



Cu ocazia asta ii multumesc mult bloggeritzei mele, care mi-a fost un cititor fidel , si m-a facut de multe ori sa nu las balta blogul meu. Iti multumesc mult Otilia!