vineri, 5 noiembrie 2010

Perfect inexistent



Am auzit dintr-o mica greseala o anumita melodie... Simpla... spunea doar ca ''you and me, we used to be together...everyday together''. Mi-am vazut multe fragmente ale vietii mele in mai putin de o secunda, tot ce era mai marcant in viata mea, mi-a trecut prin fata ochiilor de parca as fi fost un bolnav in stare critica, iar sufletul meu vrea sa plece, oriunde, oricum, doar sa nu-mi mai faca parte din trup. E atat de trist cand te gandesti ca fiecare se naste singur, moare singur. Si ne mintim de-a lungul vietii ca nu suntem la fel de singuri... Mi-e dor de parti din oameni, de chipuri ce le stiam candva, si nu le mai recunosc in prezent. De corpuri ce le iubeam si le urasc acum cu fiecare celula ce-mi desemneaza fiinta. As vrea sa-mi construiesc omul perfect, sa fiu o psihopata, criminala ce-si creeaza un Frankenstein propriu. As lua privirea de copil inocent al celui ce-mi forma pasii de-a lungul vietii, si presam fiecare dala de marmura a teatrului, mainile reci al celui ce-mi facea ora 3 mai frumoasa, buzele ce nu le-am putut uita de pe bancheta de spate a masinii. As fura si putin din stilul de viata al celui ce e departe sufleteste de mine, dar il leaga un sentiment ciudat. As fi continuat amplasand corpul ce ma tinuse in brate atat de strans , sarutandu-ma pe frunte ultima data, si comportamentul galben al unei veri frumoase. Dar trebuie sa ma multumesc cu ce am nu-i asa? Cu falsitati si amintiri ce decad intre bine si rau, intre a ierta sau a lasa totul sa treaca indiferent. Vreau doar atat. Sa fiu copil, s-o iau de la capat. Ar fi cu totul altfel. Si asta doar pentru mine, pentru ca pur si simplu mi-e dor sa fiu eu, si am si uitat cum e sa fi fericita. Mi-e dor de tot ce-a insemnat copilarie cu relele ei cu tot. Mi-e dor de realitatea 'j.d-ului' incadrat in dreptunghiul zgariat cu cheia, pe peretele ce m-a schimbat pe mine pentru totdeauna.

Un comentariu: