duminică, 29 august 2010

A plouat iar...

Iubeam ploaia... Insa azi o detestam mai mult decat orice. Ma ranea fiecare strop ce ma facea sa ma simt mai aproape de moarte...mai rece... Imi atragea atentia fiecare masina ce trecea, si cautam fara sa realizez cerul negru pe placute albe. Si nu imi acceptam slabiciunea. Nu aveam de gand sa imi recunosc ca era a doua oara cand o pateam. La aproape aceeasi intensitate. Nu imi venea sa cred tot ceea ce se intampla in jurul meu. Cat de departe de mine auzeam fiecare sunet. AVeam doar sfasietura nedescrisa in cuvinte de dupa ce realizezi ca ai pierdut o parte din tine.



Faceam pasii rapizi spre el, si nu stiu daca pentru faptul ca voiam sa il vad sau sa mai petrec cateva clipe. Nu as fi vrut sa il indepartez niciodata de mine daca nu voiam sa ii vad culoarea ochilor ce refuzau sa ma priveasca. Nu mai aveam aer ci doar un nod in gat si ochii imbibati in lacrimile ce le urasc atat de mult. Trebuia insa sa plec. Stiam ca eu trebuie sa fac asta. Ma durea fiecare centimetru ce-l pierdeam din atingerea mainii lui. Dar a ajuns la final...ultimul deget atins...Infundat doar de sunetul portierei trantite si plescaitura pasiilor prin ploaie.

Azi...a plouat de la ultimul vis, pentru prima data. Era apa peste tot, atat din mine,cat si din cer, si pretutindeni... Doar unele erau mai sarate ca altele... Unele s-au oprit...altele inca mai cad!....

sâmbătă, 28 august 2010

Inca o data!

In zadar as incerca sa explic ceea ce simt acum. As putea descrie insa stare prin lipsa... Pur si simplu un gol. Si atat. Un vid ce nu are definitie ci doar sentiment. Am o dezamagire completa pentru mine insami pentru slabiciunile pe care mi le las pentru animite persoane. Si as vrea sa le opresc, asa cum as vrea sa nu imi mai ud pielea fetei fara sens. Sunt priceputa la zambete false, multi stiu asta. Am creat imaginea de om fara sentimente, atunci de ce eu nu pot sa ma mint? Ma simt inutila si neinsemnata. Iar unicul lucru pe care vreau sa il fac e sa omor partea din mine ce ma raneste de fiecare data cand o las la suprafata. Vreau sa fiu demonul pe care il descriu, fara sentimente, fara priviri din mila , fara sa ajut pe nimeni niciodata. Vreau sa fiu singura in lumea mea perfecta, asa cum le las impresia multora, fara sa-mi impart simtiri care se vor termina indiferent de ceea ce incerc sa fac sa opresc asta. As opri timpul... dar nu acum..e prea tarziu. L-as fi oprit acum o zi... cand inca imparteam ceea ce aveam de oferit. Am mai simtit asta, stiam ce urmeaza. Si nu m-am oprit. Iar asta e motivul pentru care ma detest.

Nici nu stiu motivul... defapt nu voiam sa am dreptate. Nu acum. Nu de data asta! Am schimbat pareri cu oameni ce mi-au facut parte din viata ani de zile. Dar nu pot discuta despre ceea ce simt... Stergatoarele mele au probleme... Asa ca spun doar atat...

E ultima data cand mai impart pasiuni cu un leu...

Un razboi de unul singur...


Poti intelege sentimentul care te face sa deschizi mai bine ochii dimineata pentru ca realizezi ca nimic nu mai e asa cum le-ai lasat seara precedenta? Nu pentru ca nu mai sunt din punct de vedere fizic acolo, ci doar pentru ca in timp ce dormeai cumva ti-ai schimbat viziunea asupra lor, conceptia asupra importantei lor in viata ta.

Totul se transforma in jurul tau, si tu si eu suntem constienti de asta. Si nu ma refer doar la tine, ci incerc sa induc aceasta idee in mintea oricarui om cei citeste lucrurile astea si incearca sa le descifreze...

Niciodata nu am tacut atat demult! Si nu stiu daca e bine sau rau. Nu stiu daca ma ascund, sau daca e bine ceea ce fac. Nu imi place! Stiu asta si eu si tu in sinea ta. Oricat as zambi , oricat as incerca sa spun ca totul e in regula lumea e alta cand aud doar scartaitul de roata la capul meu si nu sunt cinci...e doar unul... Ce ma priveste insa la fel de pierdut pe cat il privesc eu. Simte ca nu il mai iubeste nimeni, pentru ca si eu uneori uit sa il hranesc... Nu stiu de ce continui sa imi obosesc mintea cu tot felul de minciuni cat timp o parte din mine se lupta sa iasa la suprafata si nu... nu e Sekmet... Dar nu vei mai afla asta niciodata... E ca si Blair si Chuck, fara final fericit.. ca si Elyse si Matt fara ultimul deznodamant... Sa nu crezi inca ca nu mi-e dor de acoperis si artificii, ori de rasetele tale atunci cand iti raceam fata fierbinte cu mainile mele vesnic reci , pe vremea cand aveam sute de intrebari dar trebuia sa ne limitam la cinci. Nici o alta respiratie nu lasa acelasi ecou in urechiile mele , si nici o alta privire nu ma incita atat. Dar nu ma cunosteam eu insami. Si nu te mai voiam. Nici pe tine, nici trecutul , nici pe ei. Ma simteam ca si Kyra, prea straina de tot ceea ce simtisem candva. Ma goleam sufleteste si-mi daruiam clipe unui viitor necunoscut. Fara sa conteze ce urma. Ignoram partea asta mereu. Stiam ca stelutele te vor dori, si apa nu va mai picura niciodata asa pe clanta dimineata devreme. Nici macar sosetele nu te mai asteapta infundand dusul stramt. Totul e prea tarziu, sau prea devreme pentru un viitor stralucit.



Ador senzatia ca totul se macina lent, fara sa incerc sa rectific ceva. Mereu mi-a placut asta. Mi-e frica de casa parasita ce se vrea locuita. Mi-e teama de bulevarde pavate urat, si salate de varza cu maioneza... Nu imi pot explica existenta acestei necesitati, si nu vreau sa crezi ca ma invingi sau ma calci in picioare ca o ultima razbunare. Jocul intre noi s-a terminat. nu exista alte runde, si nici informaticieni ce sa construiasca un altfel de nivel.

De data asta amandoi tacem prea mult... Si-ador linistea asta. Nu e minciuna in ea, nici prefacatorie. Si putem fi noi , chiar daca parem invincibili in fata unor litere scrise si taste apasate rapid cat sa nu existe cai de intoarcere.

Nu vreau uneori decat sa stiu ca esti, undeva acolo... Ca esti bine si fericit indiferent de cat rau imi place sa iti fac aparent.

Unii afirma tragand puternic din tigare , ca ei scriu totul detasat. Scriu fara ca subiectul sa le starneasca un sentiment de regret sau melancolie... Nu se folosesc nici macar de amintiri sau fictiune. Si au dreptate in ceea ce fac... Pentru ca odata ce ti-ai dat sufletul unui om, se va hrani cu el... Va trai peste tine, cat timp tu vei muri...fara amintiri...fara iubiri si gol...fara pic de suflet.

Mi-am lasat o parte la suprafata , dar doar putin, prea putin pentru a putea fi controlat. Fiecare om din viata mea ce l-am lasat sa se apropie de mine va avea un mare impact pentru mine, cu siguranta. Le voi lasa fiecaruia o bucatica de sentiment aparte. Si o amintire ce va starni un zambet melancolic. Dar niciodata nu'mi voi mai lasa sufletul la vedere. Niciodata! Nu ma omor singura. Nu-mi plac sinucigasii!

Te las insa sa iti colorezi singur drumul. Indiferent cat de metaforic pare asta. Si cat de neinsemnat pentru tine. Eu iti fac rau. Noi ne facem rau. Vreau doar sa zambesti peste ani si sa inchizi ochii lent incercand sa vezi partea buna a lucrurilor. Eu asa am sa fac... Altfel n'are sens...

Stiu, par un om dintr-o categorie ciudata. Fara sentimente si prea rece fata de cei din jurul meu. Te asigur, e doar superficial. E un sistem de aparare ce ma mentine in viata mai mult decat cele 21 de airbag'uri ale unui cunoscut de-al meu. Cu diferenta ca nu se dezactiveaza doar de la o simpla apasare de buton.

Am nevoie de incredere... Siguranta ...si dedicare!

Pana atunci prefer sa traiesc in lumea mea. Nu vreau sa schimb nimic, asa ca nu te schimb nici pe tine!

Dar eu nu vreau un alt inceput! Las o urma adanca in spatele meu. Si atat pot sa vreau! Un singur capat... Un singur lacat si un singur suflet pe care sa-l imbib in clipe ce starnesc zambete mai apoi.

Si daca pierd, voi ramane aici. In urma, fara regret. Fara resentimente. Voi merge alaturi de ceilalti, lasand aceleasi urme. Aceleasi trairi...insa cu totul alte amintiri!

miercuri, 25 august 2010

Renuntand la tot...

Nu voi intelege vreodata punctul de vedere al altcuiva... Si nu e vorba de egoism ci pur si simplu, incapacitatea de a accepta si altfel de parere.

Renunt de azi la tot ceea ce ma raneste, si ceea ce ma face sa ma simt nefolositoare. Nu vreau sa imi mai plang de mila sau sa inspir sentimentul asta cuiva. Vreau sa simt ca traiesc cu fiecare secunda care trece, chiar daca asta ar insemna sa imi scurtez viata sau sa nu o apreciez la adevarata ei valoare. Si toate astea pentru ca am constatat ca viata mea in sine valoareaza atat de putin in ochii celor pe care ii aveam alaturi. N-am timp de ura, nici de regrete. Vreau doar sa simt cum aerul rece imi atinge plamanii si eu insami imi incalzesc acest aer sa nu imi faca rau...

Nu vreau oameni falsi in preajma, nici pe cei ce ma vad ca un obiect sexual. Si chiar daca asta ma va durea, voi sta asteptand sa plec... oricand, oriunde...dar nu aici!

marți, 24 august 2010

Da jegule,pentru tine!

Voiai o postate? Ei bine, o ai... Ma rezum doar la faptul ca te urasc mai mult decat orice ar exista in viata mea. Si unicul motiv pentru care nu te voi mai lasa sa faci parte din prezentul meu e faptul ca viata mea e mai neimportanta pentru tine decat orgoliul tau de om de cacat...

miercuri, 18 august 2010

Noi...

Am observat un lucru... In fata multor oameni, dragostea e doar o alta zi torida,intr-un oras parasit demult, prin care eu ca un strain as pasi cu talpile goale in cautarea altor urme, demult apuse insa. Iar fiecare pas ar lasa arsuri, aproape ca m-ar durea fiecare centimetru parcurs. Insa de te-as gasi nu ne-ar pasa de nimic si cand Soarele ar cobori ar vedea cu dezamagire cat suntem de reci, incalziti doar de haine nefolositoare , fara sa mai simtim nici o atingere.

Ne-am indepartat unul de celalalt, ne privim de la prea mare distanta. Sunt prea multe banci goale pe malul celalalt si nici o urma de vreun pas oricat de ars si dureros ar fi. Ne-am ales cai usoare, asfaltate , parcurse de cauciucuri inutile. Fara sa simtim esenta. Copacii ce stau acoperind iarba ce acum nu mai e calcata de picioarele noastre goale nu schiteaza nici un gest. Ne cunosc prea bine povestea.

Astazi si copii sunt orbi, nu se bucura de nici o jucarie, nici o imbratisare. Desi la cateva banci distanta e foarte mare posibilitatea ca un batran singur sa-si plateasca din toata pensia o zi de amintiri. O zi de importanta. Una in care sa fie important si vizibil.

Noi insa, alergam cu pasi repezi spre margine, abia mai stam, abia simtim respiratia si ignoram intr-una orice zambet.Adoram minciuni si prietenii false. Iubim prostia, si apele plate ( unii stiu de ce spun asta , putin acrisoare ...)

Dincolo de dealuri e mult mai frumos. E vitalitate, si nu exista suspine. Acolo vin ploile mai des, cu picuri mari si deloc reci. Se rotesc cu bucurie pe orice corp pe care lasa o atingere, evaporandu-se-n placere. Copii le aud ropotul, insa il interpreteaza diferit. Oricine aude, insa nimeni nu decodifica mesajul. E prea normal, monoton si inutil pentru ei. Sunt insa copii ce parca au crescut mai mari decat noi, jucandu-se in ploaie asa cum faceam si noi pe vremea cand invatam sa traim. Odata cu timpul, am inteles cum sa respiri si sa rezisti in lumea in care cei slabi nu vor rezista. Si am uitat totul. Ei se joaca, si par a se iubi. Noua insa ne-au ramas doar pasii ce ne ard, si orbirea...

marți, 17 august 2010

Acum ploua mai mult ca niciodata!


Mi-am auzit ca nu sunt 'zdravana' si nu cred ca avea vreo conotatie sexuala , ci doar se facea o mica reclama a mansardei mele. Cu ferestre mari...deasupra, si palme lipite ca in Titanic de geamul aburit. Nu, nu ma refer la nimic pervers. Desi la asta va ganditi. Scoteam doar in evidenta, umiditatea ridicata din aer, datorita anumitor motive. Iar cel care imi place cel mai mult... Evident , ploaia. Nu sunt emo, serios, nu ma apuc sa-mi cant la vene, si nici nu fac reclama la Gilette, insa e linistitoare, pasionala , si multe alte personificari pe care nu le scriu ca iar va ganditi la alte lucruri , umane ce-i drept, dar prea adolescentine. Si nu pricep de ce, desi uneori probabil ca asta e si prima mea varianta de interpretare. Am si eu douazeci de ani...se intelege... Nu?



Ascultam azi ploaia...si-atat. Nimic altceva. Doar sunetul loviturilor de apa ce se loveau de sticla, si respiram greu, sa savurez fiecare moment. Era si mai inainte.S-a oprit insa... din pacate, momentele de liniste se sfarsesc atat de repede. Eh, un tunet pe masura acum. L-am auzit si eu...si ceilalti. Doar nu l-au bagat de seama.

As vrea doar sa stau undeva intr-un loc inalt. Sa vad luminile seara, sa ploua infernal si sa simt caldura emanata de alt corp decat al meu. Si subliniez, NU, nu are conotatii sexuale. E doar alinare psihologica atunci cand ai tot ce vrei , liniste, siguranta , iubire si ... racoare...

luni, 16 august 2010

Razboi!


Au fost zile in care as fi lasat totul doar sa ma apropii de persoana ce insemna miezul universului meu. Am invatat mai apoi ca forta gravitationala are totusi o limita si cu toate ca atrage, respinge in acelasi timp la fel ca magnetismul. Eram total diferiti, un plus cu cu minus care nu se agreau niciodata. Nu aveam multe in comun si a mers o vreme. Pana creierul micut a fost acaparat de sentimentul paranoic de inferioritate si agresiuni verbale ce mai apoi s-au transformat in agresiuni fizice. Nu completez nimic, mi-e mai indiferent sentimentul decat niciodata, caci ranile fizice se vindeca, insa cele psihice provocate de un maniac niciodata. Nu uita dragul meu trecut, un razboi impotriva mea nu il vei castiga niciodata. Insa esti un adversar prea nesemnificativ pentru a continua o lupta pe care stiu ca o castig, prin orice mijloace, caci atunci cand iubire nu mai e, ura e o joaca.

Ma dor ranile ce mi le-ai lasat, insa maine vor trece, iar ranitale tale vor ramane. Mi-ai stricat ziua, cum e sa primesti totul inapoi?Sa-ti spun "la multi ani!' totusi, inca am urme de bun simt. Insa ti-as distruge fiecare secunda din viata ta.
Imparteam acelasi pat, dar niciodata acelasi sentiment. Ne minteam reciproc. Si in loc de o sticla de vin alb, ai primit rezultatul a mai multor sticle de vin si ura pastrata la conservare ani de zile. Nu vreau de la tine nimic, nici bani, nici amintiri nici regrete. Tot ce aveam noi impreuna , acum simte racoarea unei brize reci ale apei ce o auzi zi de zi, dar niciodata nu o apreciezi. Voiam doar sentimente, insa niciodata nu ai vazut ca defapt nu sunt o proprietate privata, ori o marfa de contrabanda. Sunt un om caruia ii muscai cu placere din sentimente,iar totul s-a intors impotriva ta. E munca ta, deci Enjoy... Caci corpul meu de-acum v-a tremura in alte brate...

Nu imi pare rau , decat de faptul ca nu am facut asta mai devreme. Dar nu realizam, pentru ca a fost o vreme cand ai fost felul meu preferat de dopamina... Acum insa esti un nume ce apare in volumul 3 al jurnalului meu... de prea multe ori ca sa imi mai eclipseze si prezentul!

duminică, 15 august 2010

Just...to love a women

Nutreau in mine sentimente irecuperabile. Cu repercursiuni ce vor ramane mereu in amintirea mea. Nu simteam regret, nici ura, nimic rau atata timp cat ma hraneam cu zambetele reale. Desi inca simt un gol in interiorul meu, voi ignora totul, spre un inceput cu tot ceea ce contine el. Pentru ca nimeni din trecut nu vede in mine ceea ce vede un strain. Iar mainile mi se zbarceau de umiditatea pielii, la temperaturi ridicate...ca intr-o amintire verde-nchis la care voiam continuarea, nu finalul...

sâmbătă, 14 august 2010

Fara urme

As incerca fara rost sa leg prea multe cuvinte astazi. Nu am talent in mine, nici inspiratie nici ura... Azi mi-am lasat cuvintele calcate in picioare de sentimente. Fara pic de mila, rautate , respingere sau categoria de simtiri ce erau la mine normale, azi au fost pe planul doi. Am avut o prioritate ce imi intimida simturile, si-mi lasa mirosul ce voiam sa il simt iar...si iar... Era pur si simplu o prelungire a simturilor mele in afara conturului corpului meu. O imbinare de simturi ce crea o atmosfera ce nu voiam sa o las sa fie retinuta de vreun fel de limite stupide.

Tot ce voiam e sa prelungesc momentele dincolo de cele 43 de minute...secunde...sau ce or fi fost. Nu am stat sa calculez, n-avea sens. Preferam sa imi infig unghiile mai adanc incat sa rup mostre de placere pura. Iar asta va fi ceva ce nu o voi putea uita vreodata!

miercuri, 11 august 2010

Nu te iubesc!


Ii urasc pe cei care stiu ce inseamna familie... Si nu e vreo acuzatie adusa cuiva. Doar pur si simplu vreau sa simt cum e sa ai asa ceva. Niciodata nu am recunoscut multe , si am ascuns multe... Mereu era o competitie prosteasca intre mine si cel care ar fi trebuit sa defineasca notiunea de parinte.

"esti un antitalent!", "Nu esti in stare de nimic!" erau ultimele lucruri pe care le-am auzit inainte sa simt ca nu-mi mai pot preface zambetul si ochii mei nu mai rezista si au nevoie de apa sarata din abundenta.

As fi vrut doar odata in 20 de ani sa recunoasca macar o inclinatie de-a mea spre un anumit lucru... Sa ma sustina cu ceva, sa vada in mine ceea ce fiecare parinte vede in copilul lui indiferent cat de tampit ar fi. Sa aud doar o singura data "bravo", sau "sunt mandru de tine". Am nevoie de sprijin...sau mai degraba aveam atunci cand eram doar un copil si imi asteptam parintele la o sedinta asa cum faceau ceilalti. Asteptam sa vad pe cineva cunoscut ce ma asteapta la sfarsitul anului scolar acolo in multime si sa spuna plin de mandrie 'Asta e copilul meu!'.

Ai fost vreodata acolo si din cauza faptului ca port ochelari nu te-am vazut? Imi cer scuze...

Am crescut si am ajuns sa plec de acasa inainte sa isi dea seama ca timpul a trecut si fetita lui mica, prostuta , credula si curva a ajuns total altceva. S-a transformat intr-o studenta intr-un oras strain unde nici macar nu avut respectul sa isi lase urmele alaturi de cea careia isi dedica viata intr-un fel sau altul.

Aveam momente in care as fi vrut sa ma i-a in brate, sa imi spuna ca toate trec si ca indiferent ce s-ar intampla am un loc unde ma pot intoarce cu drag si sa spun ca sunt 'acasa'. Insa asteptam sa plec si numaram fiecare zi care ma apropia de finalul in care domiciliul meu insemna sa impart aceeasi casa. Evitam orice discutie si privire a ochiilor ce ma urau prea mult pentru statutul pe care ar fi trebuit sa il avem.



Crezi ca voi ajunge asa ca ea nu? Te inseli, m-ai distrus o vreme, cand eram mica si credeam tot ceea ce spui si ma durea fiecare cuvant... Insa m-ai invatat treptat cum sa imi ascund lacrimile pentru ca erau slabiciuni in ochii tai. Nu ma vei vedea ca plang, nu ma vei vedea ca cedez...pana nu ma vei mai vedea deloc desi ai da orice pentru asta. Te doare ca ma vezi in trecere? MA bucur! Si pe mine ma durea cand erai in trecere spre un scandal , sau sa verifici cat de mult s-a schimbat culoarea sangelui familiei de ultima data. Stii doar care e diferenta? Tu erai matur, pregatit sa infrunti totul,eu in schimb eram doar un copil... Copil de care nu ai avut niciodata timp, iubire si sustinere, ci doar a crescut langa tine ca o buruiana pe care nu suporti sa o mai vezi de cand ti-ai dat seama ca e o planta mai veritabila.
Nu de putine ori am simtit ca sunt inferioara unei jumatati de lichid , si cu siguranta mostra pe care isi testa distrugerea din punct de vedere psihic. Eh, spre dezamagirea ta , nu am fost la fel de slaba cum a fost cea care ti-a stat alaturi zeci de ani si pe care te razbuni de fiecare data cand esti dezamagit de ceea ce ai realizat in viata ta. Nu e vina nimanui pentru lasitatea ta, insa jumatate de secol nu te-au invatat sa accepti asta. Si continui sa dai vina pe cei care iti sunt alaturi...Dar priveste in jur, tata... sunt din ce in ce mai putini si mai falsi cei care sunt acolo. Candva tineam cu tine, stii asta. Erai cel pentru care lasam orice, pentru ca te credeam model, acum insa iti evit fiecare pas si incerc sa determin istoria sa nu fie la fel. Nu ti-am spus niciodata ca te iubesc, si nu regret asta, pentru ca nu a fost asa niciodata... Nu-mi pasa cat ma urasti, cat de antitalent sunt, cat de proasta , curva, idioata , handicapata si toate jigniriile pe care mi le aduci, insa nu uita...ca va fi o vreme cand vei vrea sa spui totul si timpul va fi prea scurt...sau chiar deloc. Nu e in nici un caz amenintare, doar dezamagire. Da,sunt dezamagit de tine! Si voi incerca sa fie cu totul alta viata mea pentru cei care imi vor desemna notiunea de familie. Candva vei striga , insa sunetul nu trece la doi metrii distanta de ceea ce il acopera... E prea greu, departe si imposibil de realizat. La fel de imposibil cum e pentru tine sa iti sustii cel pe care ti-l numesti copil!....

Scurt rezumat

E teribil sa nu stii ce simti defapt. Sa nu vrei sa le faci rau celor pe care ii adori si totusi ceva sa te determine sa fi malefica. Urasc sa le las interpretari in mintea fiecaruia, sa ii fac sa creada ceva cu totul altceva decat ceea ce simt cu adevarat, doar de teama de a nu fi calcata in picioare.

E diferit fata de tot ceea ce credeam ca va fi. Candva aveam scopuri, teluri de a ma inifltra in amintirea fiecarui om care imi era in preajma,sa ii induc sperante si momente in care credea ca eu as fi fost de ajuns incat fericirea sa se mute in viata lui. Voiam sa fac asta doar pentru ca stiam cum e sa nu ai asa ceva. Vedeam zi de zi cu totul alta parte a vietii, si cautam oameni sa ma inteleaga. Eram in stadiul in care voiam pe cineva alaturi... Acum ii indepartez.

Am avut momente in viata cand nu mi-as fi dorit nimic altceva decat sa simt firele verzi si umede ale ierbii pe care le vedeam de la atata indepartare de pe geamul camerei mele. Voiam sa simt ploaia pe pielea mea, sa stau ascunsa sub o geaca insa sa imi las picioarele sa fie mangaiate de picaturile calde ale unei ploi de vara. Lucrurile s-au schimbat in timp, am devenit ceea ce nu voiam sa devin, nu imi ajungea nimic si nu apreciam detaliile, chiar si cei apropiati mie uitau detaliile vietii mele. Si asta a fost un punct culminant. Nu voiam imbratisari , saruturi sau pareri, le credeam false, iar multe dintre ele s-au si dovedit a fi... Imi lasam trecutul sa-mi induca prezentul in eroare. Si reusea. Gasisem sablonul perfect in cineva caruia i-am deschis toata viata mea si sentimentele ce nutreau pentru el in fata ochiilor lui prea negrii sa le vada continututl. Eram varianta mult mai tanara a celor de dincolo de peretele din stanga mea. Si ma speria asta mai rau decat orice. Asa ca vazusem o cale de scapare in schimbare. Drastica. Nu inseamna insa ca iubesc rotiile, desi le ador cand sunt doar doua...chiar daca asta ar insemna sa imi scriu singura necrologul. Nu inseamna ca nu plang daca mereu fata mea e uscata si am un zambet convingator. Doar ascund multe pentru ca pur si simplu m-am saturat de tot. Si voi rezista inca putin, pana sa imi fac curajul sa alerg departe de tot. De absolut tot ce am avut in viata mea. Sa imi tai sentimentele bucati si sa uit de trecut si de prezent. Regret ca voi face asta. Insa nu vreau sa fiu marioneta celor care mi-au dat viata conturandu-mi acelasi drum pavat cu nisipul care se schimba la fiecare vant...

Gand...

Incurajam un sentiment ce ma inducea intr-o eroare fara sens. Mi-era frica de ceea ce urmeaza insa voiam ca nimic sa nu se mai opreasca vreodata. Era o greseala poate, insa nu ma puteam opri, nu voiam...decat sa simt acea caldura ce nu o cunosteam si nu o mai intalnisem vreodata. Simteam atingeri fine, si ferme in acelasi timp ce-mi cuprindeau parti ale corpului meu caruia incercam sa-i opresc tremuratul... Degeaba ma chinuiam insa, isi continua balansul lin lasandu-si mirosul printre cearceafuri. Se-mbiba din ce in ce mai tare,insa disparea odata cu timpul.

Era un necunoscut pentru tot ceea ce ma continea, de parca era pentru prima data cand simt atingerea cuiva... Si voiam mai mult. Fara sa dau vreodata ceva inapoi sau sa mai las si altcuiva. Trebuia insa sa impart lumea. Sa las ceva in urma mea, si mai presus de toate sa nu-mi calc in picioare respectul de sine. Inchideam ochii, incercand sa ma mint si sa prelungesc momentul in care simteam ca intreg corpul imi arde...Tanjeam dupa inca o imbratisare in plus si o adiere de racoare. Pe care urma insa sa o primesc... pentru ca orice moment frumos dureaza putin...

No title!...

Sunt momente in monotonia mea cand tot ceea ce vreau e sa imi ascund orice urma si sa le sterg si memoriile celor carora le-ar da prin minte sa ma caute vreodata. Insa exista o parte din mine ce ma determina sa fiu altfel. Sa Invat sa fiu o parte in eul cuiva. Sa ma infiltrez in viata unei persoane ca un parazit. Insa nu in sensul rau al cuvantului. Doar sa creez o dependenta de zambetul meu indiferent cat de stramb e, sa impun un dor de atingerile mele si sa-mi pastrez un loc din memoria si inima fiecarui om. Mare greseala insa. Mereu cineva va avea de suferit. Indiferent ce as face eu. si cat as incerca sa impac toata lumea. Vreau intr-unele din momentele vietii mele sa spun ca am un prieten ce nu asteapta nimic in schimb. Insa nu pot spune asta. Fiecare face un lucru pentru ca asteapta ceva si e extrem de enervant. Unicul motiv ar putea fi doar faptul ca suntem prieteni insa de cele mai multe ori motivul e doar faptul ca intr-un fel sau altul e dependent de o parte din mine ce ii pune sangele in miscare ...repede,repede...pana se opreste... De tot!

luni, 9 august 2010

Curaj

Nu pot avea inspiratii de alta natura decat cele care imi tot inunda gandurile de la o vreme. As vrea sa existe o cale de a ma lasa rapita din tot ceea ce insemna viata mea in trecut. Am insa o singura exceptie a vietii mele ce reprezinta prezentul acum. Un sngur om ce imi face inima sa simta un val de indragosteala, desi nu ii voi recunoaste asta niciodata, si e posibil sa fie una din marile greseli ale mele. Ma enervez pe mine, ma dezamagesc mai degraba, atunci cand vad ca nu am curajul sa fac ceea ce simt. Sa opresc pasii ce se indeparteaza de mine in acelasi alb ce era al meu candva...Nu pot sa urasc nici rosul acela intens ce e atat de rece si respingator.

Mi-am facut curaj...am spus ce voiam sa spun, si apasasem tastele de zeci de ori pana sa o apas pe cea finala. Nu ma simt eliberata insa, ci doar penibila ca am recunoscut o slabiciune. Si va avea efecte cu siguranta. Si nu bune...probabil...Desi evident sper sa nu fie situatia atat de pesimista. Stiu insa ca nu am cum sa fac un om sa imi simta lipsa daca nu ii arat cum e sa ma aibe langa el... Nu il acuz niciodata de asta. Ma acuz pe mine pentru stupiditatea mea. Si stiu ca unica persoana ce pierde sunt eu...dr indiferent ce se va intampla...situatia va ramane aceeasi, desi uneori am mici scapari de recunoastere a realitatii sentimentale din mine...

vineri, 6 august 2010

Doar pentru ca totul s-a schimbat...

Am promis ca voi fi mereu acolo, pentru tine si pentru altii. Desi de multe ori nu stiam ce implica asta sau cat de aproape sau departe era 'acolo'ul' respectiv.

Nu am cerut niciodata decat sa fi sincer, sa fi tu. Desi acel pronume se schimba in functie de ani, timp si perioada. Candva as fi crezut ca va fi aceeasi persoana , vesnica si unica ce poate sa imi transforme lacrimile in zambet si zambetul in ras. Am vazut insa si sensul invers al acestor stari tot din pricina aceleiasi persoane. Era o vreme cand adormeam mai repede si voiam sa adorm mai mult, sa pierd din timpul ce ma despartea de zambete si realitati, acum insa e total diferit. Stau treaza cat mai mult, sa nu dorm, sa nu pierd nimic din realitatea dura ce o vad pe zi ce trece. Nu vreau sa imi pierd viata dormind, si nici motive de zambet real nu am decat secventat. Si nu esti tu acel ce mi le provoci. Nu as fi crezut niciodata ca altcineva va reusi sa ma faca sa trec peste ceea ce simteam. Nu credeam nici ca tu vei fi cel pe care evit sa il vad. El insa e mai mult ca tine, acelasi comportament tipic sentimental doar putin mai matur. Nu ne-am cunoscut prin cele cinci intrebari de riguare, si nu am pasit nici cand pe scarile reci ale teatrului. Nu vreau sa imi mai amintesc. Desi iti pot spune sincer , ca au fost candva momentele ce ma faceau sa imi doresc sa imi deschid ochii dimineata si sa zambesc fara prea mari motive, indiferent ce se intampla in jurul meu.

Mi-amintesc uneori de momentele in care imi inghetau picioarele,iar tu fara sa tii cont de parerile mele te straduiai sa ma conduci in patul tau cald, sa ma acoperi si sa ai grija de mine ca si cum ar fi ultima mea zi de viata. Ma sarutai usor pe frunte iar apoi plecai. Atunci , ma asigurai mereu ca te intorci... Venise insa vremea cand eram inghetata total, iar tu, nici macar nu erai acolo...Te asigurai ca nu te mai intorci niciodata!

Candva nu dormeai intreaga noapte doar sa ma privesti cum ma las purtata de vise, ultimele zile insa...dormeai doar sa nu ma mai vezi!

Te doare, nu exclud in nici un caz asta. Stiu. Suferi de fiecare data cand stii ca pielea mea isi lasa mirosul pe alte haine si nu ale tale. Strangi din dinti cand iti vine in minte faptul ca tresar si tremur la atingerile altor maini. Nici nu iti poti inchipui si in nici un caz sa accepti faptul ca acel ceva ce era doar al tau , acum doreste altceva. Si mie imi e greu. Recunosc. Mi-e greu sa te vad cum pleci. Si sa stiu ca nu mai pot sa te ating asa cum o faceam candva. Insa nu mai esti tu...Doar semeni cu ceva ce eu iubeam atunci cand tu erai totul pentru mine.
Asta a fost o greseala. Niciodata nu trebuia sa te las sa devi intregul meu univers. O greseala pe care nu o voi mai repeta nici cand.

Cand totul e bine

A fost destul de dezamagitor incat sa imi iau confirmarea ca mereu voi avea prieteni si oameni alaturi de mine atunci cand nu am nici o nevoie de ei. Adica atunci cand nu am probleme. M-am convins de asta atunci cand nu-mi venea sa cred ceea ce citesc. < 'Tu ai nevoie de psiholog,vrei sa pleci da stai, plangi din orice te crizezi mai repede, revino la ce ai fost si mai vorbim, pana atunci good bye'> Ma obisnuisem cu faptul ca eu eram de vina pentru tot , insa nu ma mai pot ascunde atunci cand fug defapt de mine. Nimeni nu spune ce simte si asta ma enerveaza la culme. Eu sunt nebuna? OK! Accept asta, dar tu nu ai probleme? E bine sa ai prieteni atunci cand totul nu necesita interventie si rabdare nu-i asa?Cand sunt in perfecta stare , va am pe toti , nici timp sa va impac nu am , insa cand am probleme unde e toata lumea? Montezi placi de rigips, sau ai programe stabilite, orice altceva de facut nu? Nu am cum sa cer sa-mi fie alaturi persoane care nu ma cunosc, am nevoie de cei care ma stiu , as pierde prea mult timp sa povestesc intamplari de-a lungul a catorva ani , si nici asa nu va intelege de ce sunt in starea asta. Insa tu, cel care mi te pretinzi prieten si spui ca sunt cel mai important lucru din viata ta, iti spun doar ceva. In primul rand, nu sunt un lucru, nu sunt posesiunea ta. Sunt un om ce are nevoie de cuvinte si altfel de tonalitati. Faci asta, esti alaturi acolo, vei ramane pentru intreg restul vietii mele.Daca insa crezi ca nu esti in stare, deplaseaza-te frumos mai departe de betoane. Si vezi-ti de drum. Pentru ca azi, mai mult ca ieri te urasc din tot sufletul. SI unica mea bucurie ar fi sa nu te fi cunoscut niciodata, si mai ales sa nu fi depasit linia verde a gardului gradinitei care mi-a schimbat viata in ceea ce nu voiam sa se schimbe vreodata. Esti acelasi sablon de om infect, de lingusitor si egoist. Acelasi tip cu ceea ce eu am cresut si as fi vrut sa ma feresc intreaga mea viata. Imi dezvolti instinctele de criminala si imi fac zeci de planuri care te-ar putea face sa dispari de tot din viata mea cel putin. Voi invata insa sa trec peste toate, pentru ca oricum nu mi-ai fi nici tu nici altcineva alaturi. Iar eu contez mai mult decat tine. Nu uita insa, vei pierde mai mult decat ai fi putut castiga vreodata. Cu mine ca adversar...nu vei castiga nicioata!...

Prezent

Trecuse ceva timp si nu am avut timpul necesar unei postari mai ample, insa a fost o zi asa cum nu mai fusesera de mult in viata mea cea in care aveam un prezent care ma facea sa zambesc. Era unicul moment cand nu ma gandeam la nimic, decat la cum as putea mentine prezentul mai mult timp in aceeasi ipostaza.Puteam sa fiu eu, asa cum eram fara comportamentele bizare cu care ii obisnuisem pe toti. Fara ca mai apoi sa urmeze vreo acuzatie, sau vreo privire mai ciudata. Am sa profit din plin de fiecare clipa de viata in prezent, imi place...si multumesc acelui rosu'nchis...

marți, 3 august 2010

Negativ!

< Es duobus malis minus est eligendum > Adica in tradurere, din doua rele alegi raul care e mai putin. Un bun concept daca e sa calculam tot ceea ce se intampla in jurul nostru. Intotdeauna o mare slabiciune de-a mea era faptul ca ii ajutam pe ceilalti. Si mereu eu eram cea care ramanea sa se enerveze fara motiv sau sa fi vrut sa nu fi ajutat niciodata pe cineva. N-avea nici un folos dupa ce imi auzeam aceleasi acuzatii, si critici ca fac asta din mila, desi nu cred ca avea de-a face cu sentimentul asta de superioritate sau inferioritate. Era pur si simplu un ajutor... Dar, nu poti ajuta orice prost, pentru ca va crede ca te crezi mai bun decat el si i-a asta ca pe jignire. Regret insa ca unul din categoria asta de persoane e cineva care era foarte important pentru viata mea. Insa mi-am dat seama ca ma minteam intr-una cand spuneam ca totul e doar inchipuirea mea. Ajunsesem sa cred ca eu am o problema grava cu mine insami. Si asta avea multe consecinte negative. SI unica vina o am eu, ma obisnuisem sa traiesc asa...fara sa imi placa neaparat.



Am refuzat sa vad lucruri clare, continuam sa ma mint pe mine insami pana ajunsesem la ani, si imi faceam mai mult rau decat bine. Niciodata nu cred ca a fost iubire , ci o grava posesiune. Iar acum simt cum fiecare legatura pe care o mai aveam cu trecutul se rupe usor fara a mai crea durere intensa. Inca dor, da, e normal... Mi-am legat o parte din viata direct de un om care imi facea rau...Pe zi ce trece mai mult. Zambeam, recunosc, insa avea un pret prea mare incat sa mi-l mai permit. Am facut greseli pe care eu insami nu mi le voi mai ierta, dar macar de o vreme am un motiv sa zambesc fara sa stiu ca trebuie sa urmeze o parte rea a lucrurilor si fara ca cineva sa se astepte prea multe in schimb...

luni, 2 august 2010

Salvata de...

Imi parea totul atat de strain azi. Festivalul de doi bani, cultura de acolo si adunatura de oameni stupizi la un mic in grup. Pana si la mancare e efectul de turma si gelozia intre ei , pe motiv de care mananca mai mult si mai scump. Stupid!


In alta ordine de idei insa am avut noroc cu un vechi prieten care imi salvase ziua din harababura ce devenise. Ca de obicei ajusesem cu mult dupa timpul in care spuneam ca voi ajunge, dar banuiesc ca s-a obisnuit deja cu lipsa mea de punctualitate. Ii multumesc pentru faptul ca azi mi-a fost alaturi si ma facea sa rad de fiecare data cand aveam privirea de om trist , prost si suparat. Am evadat la un moment dat din spatele celor doua prietene care nu ne mai observau prezenta, cu siguranta nu au observat nici absenta noastra. Am ramas in asteptarea unei plimbari mai civilizate pe scarile bisericii , in intuneric fara sa intindem o mana (eram pe ultimele trepte, deci eram prea sus) poate faceam un ban cinstit pe timp de criza de la altii mai cu mila si putin mai prosti decat noi. Dupa indelungi asteptari, ajusesem la caldura,verificand daca asfaltul s-a schimbat in ultimele 15 minute. Aceeasi monotonie insa.

Nu am chef de filozofii azi, nici lucruri metaforice, insa vreau doar sa subliniez ideea ca in orice situatie , indiferent cat de penibila ar fi,exista situatii de iesire din monotonie daca ti se intinde o mana din exterior. Asadar multumesc Zucker, si...amintirilor perverse si iesirilor din minti in miez de noapte...in asteptarea aceleiasi lumini de la etajul patru...

duminică, 1 august 2010

Invincibila

Descifrarea gandurilor lor dureaza prea mult pentru viata mea. Nici zambetele celor care imi sunt in preajma nu ma mai determina sa schitez si eu un zambet. Cei pe care ii consider prieteni , sunt doar orbi sau ii consider eu degeaba? Nici unul nu observa ca defapt chiar am si eu sentimente si nu doar accept acuzatii si nu mereu am o vina? Fi sigur , tu, cel care ma acuzi... ca mi-as omori sentimentele fara regret. Oricum par de neinvins de ele in ochii tai! Ce rost are sa imi continui rolul din moment ce si atunci cand nu mai rezist nici macar un pas , tu ai impresia ca e un text ce ma determina sa merg mai departe, doar o prefacatorie de slabiciune. Nu am voie sa am asa ceva asa-i? Trebuie sa fiu perfecta in viziunea ta. Nu am voie sa te dezamagesc. In nici un fel. Trebuie sa trec de tot si toate fara resentimente. Cand sunt eu, in gandurile tale nu am voie sa renunt. E o crima daca eu renunt. Voi deveni brusc un nimeni... Si nu ai accepta asta niciodata.


Da...ai ghicit, ma cunosti suficient de bine incat sa iti dai seama ca e inca un pas facut spre destinatia finala. Mai repede decat am prezis ce-i drept. Dar macar e mult mai liniste dupa furtuna ce urmeaza pentru cei care insemn ceva. Nu, nu e scrisoare de adio, cativa nu stiu de blog, asa ca s-ar simti exclusi. Ma urasc , jur ca ma urasc mai mult decat orice pentru imaginea asta de om invincibil pe care ti-am creat-o in minte. Sunt om. Iti e greu sa vezi? Esti orb?Sau ti-e prea rusine ca tot ce ai facut e pentru un simplu om?

E intr-adevar o lume plina de victime si de pseudo-victime. Mai am loc si eu? Iti cer doar atat. Treci cu vederea dincolo de imaginea pe care mi-ai creat-o. Si iti vei da seama ca acolo e defapt acea persoana pe care ai pierdut-o pe golurile largi ale cladirii Avram Stanca...

NU! Te doare...

"Nu te doare". Atat auzeam din vocea cunoscuta a copilariei mele. Repetata obsedant in mintea mea pentru a ma impinge spre distantare definitiva. Ma convingeam pe mine insami ca totul e irecuperabil.Nu mai am ce salva din tot ceea ce fusese candva. Eram o cu totul alta persoana in ochii ce ma urau enorm de mult acum. Maturizarea l-a lovit cu totul altfel, a acaparat prefacatorie, ura si vinovatie insa fara sa dea in schimb decat tot ceea ce avea bun in el. Urasc faptul ca ma vede in halul acesta, il detest pentru ca ma crede cel mai rau lucru din viata lui si nu a apreciat niciodata nimic din ceea ce facusem vreodata. Imi urasc slabiciunile si urasc fiecare secunda care trece atat de dificil. Vreau doar sa plec, desi va fi mult mai greu ca prima oara, pe aceleasi drumuri ce trebuie sa le urmez... De la capat... Chiar daca plecarea mea acum va insemna sa distrug din nou sperante.Imi pare rau...