sâmbătă, 31 iulie 2010

Evadare

O zi in care doar citesc. Departe de tehnologie, departe de tot ce va insemna civilizatie. Astept aceeasi fata, cu riduri mai vechi cu exact 70 de ani decat mine. Aceiasi ochi schimbatori , dar unici. Un loc unde vreau sa evadez in fiecare moment cand simt ca lumea e prea plina cu mine in ea...

vineri, 30 iulie 2010

da ?

As putea incepe la fel ca in alte zile cu lucruri de o importanta majora. Azi nu am multe de zis, nici timp de pierdut. Nu imi pot descrie setimentele si asta probabil doar pentru faptul ca sunt foarte confuza. E destul de monoton tot ceea ce se intampla de la o vreme, dar parca mi-e bine, sau poate doar m-am obisnuit si din comoditate nu vreau sa mai fiu eu cea care schimba lucrurile. M-am simtit totusi bine astazi. Cateva momente aveam tot ce imi doream.Insa nu voiam trezirea la realitate.


Ma tot gandesc la un singur lucru, daca nu eram la fel , si aici ma refer fizic, din toti oamenii de azi, mai erau macar doi alaturi de mine?

miercuri, 28 iulie 2010

Detalii

De-a lungul timpului am invatat sa apreciez detaliile. Sa fac din ele puse cap la cap un intreg. La fel insa ca orice lucru, trebuie sa aiba o linie de final , iar dincolo de ea sa nu pasesti, sa nu abuzezi, altfel pierzi din valoarea esentialului. Trebuia sa fie o zi cu totul altfel, insa tocmai ceea ce ador au stricat-o...detaliile... Nu vreau sa ma simt printesa,nici vreun vis de supremitate,ori zeci de duzine de flori. Uneori un intreg buchet de flori imperiale paleste in favoarea unei biete flori de camp si toate doar pentru ca e acolo la momentul potrivit. Vreau doar sa simt ca exist. Iar ca sa intelegi asta nu ai nevoie de multe detalii. Conteaza doar simpla prezenta. Sa te faci placut e o arta...care asa cum spunea cineva, < e ceva ce ai , sa nu ai > pur si simplu. Da, poate am , acel ceva ce ma face sa ma simt bine si sa ii fac si pe ceilalti sa se simta la fel, sa nu ii sufoc cu probleme mele si sa nu ii intristez, insa ca orice arta, trebuie sa aibe simpatizanti. Nu poti face nimic de unul singur, nu poti acaparat totul... Ca sa fiu eu, am de voie de o umbra a mea si inca ceva...

luni, 26 iulie 2010

O privire in alb si negru....


Fusese o zi cel putin ciudata. Insa trecuse fara sa bag prea mult de seama asta. Ma simteam goala pe interior , la fel ca atunci cand seci un suflet de orice sentiment sau speranta. Voiam ca totul sa se termine sau macar sa vina o alta zi... Fara speranta ca maine va fi altfel, stiam prea bine ca nu va fi asa! Aveam nevoie de un zambet si de o ramasita din amintirile mele care ma faceau sa traiesc candva. Mi-am dat seama incet ca toate lucrurile din viata mea se leaga intr-un fel malefic. Parca impotriva mea. Un zambet insemna o anumita persoana, o bancheta a unei masini galbene insemna o cu totul alta fiinta... Masina insasi devenise un prezent.Iar asta incepea sa ma sperie. Ma pune pe ganduri si faptul ca imi spusese candva cineva ca totul are un sens, totul se intampla pentru anumite scopuri. Sunt prea multe coincidente in tot ceea ce se intampla. IAr eu radeam mereu la vorbele astea. Nu le puteam crede sub nici o forma.




Faceam azi pasii pe care ii urmam cu o degajare pe care nu o mai simtisem vreodata. Nu voiam o destinatie , nu voiam o intalnire la fel ca cele pe care le avusesem. Nu vreau aceeasi viata cu diferite situatii. Vreau doar un zambet ce ma facea sa fac acelasi lucru inainte sa imi dau seama si sa reactionez corespunzator, rece asa cum invatasem sa o fac. Insa ma minteam pe mine insami in legatura cu tot. Ma ascundeam in spatele unei inocente tarzie fara rost. As fi oprit ultimul pas inainte de a revedea o secventa a vietii mele.



Azi vorbesc despre tine. DA! Despre tine. Desi nu vreau sa-mi recunosc asta. Si nu mai vorbisem despre tine niciodata. Ma ascundeam de fiecare data cand simteam ca privirea mea iti cauta interesul. Aleg sa vorbesc despre tine , pentru ca azi , mai mult decat ultima data , ti-am simtit privirea atat de neinteles pentru mine. Realizez ca nu vei afla niciodata gandurile mele despre propria ta persoana. Probabil din dezinteres sau pur si simplu pentru ca nu voi avea niciodata curajul sa iti spun iar tu nu vei crede niciodata ca e vorba despre tine. Mi-e dor sincer de momentele in care voiam sa citesc necunoscutul pe buzele tale , de clipele in care in spatele geamului cenusiu iti vedeam zambetul cand ma apropiam cu fiecare pas spre tine. Nu o pot numi iubire, insa stiu cu siguranta ca ceva tanjeste acolo pentru acele trairi. Si ma enerveaza asta. Tu esti intr-un fel sau altul, slabiciunea mea. Iar slabiciunea doare. Si chiar dusa la extrema.





Mereu vedeam in tine ceva atat de rau incat nu ma puteam apropia. Insa cu fiecare pas pe care il faceam in sensul opus tie lasa cate o urma in mintea mea plina de regrete pentru ultima clipa cand te-am atins si simteai atingerea cu sentiment. Mi-ar fi mai usor sa ma mint ca nu reprezint nimic in fata ochilor tai ce cauta mereu urmatoarea victima iar singura ta iubire sunt caii putere pe care ii ai sub controlul mainilor si picioarelor. Nu inteleg insa privirea ta pierduta uneori ce-si cauta o intalnire ciudata cu schimbatorii mei ochi. As fi pierdut inca o secunda macar sa-ti intalnesc fata indeaproape. O singura secunda de intarziam... Un moment de il mai pierdeam pe drum...





Uneori as vrea sa spun ca totul e fals. Si imi va trece. Pentru ca da...mi-e teama de reactia ta.Mi-e teama de faptul ca voi fi doar un pion pentru intreaga tabla a vietii tale. Insa in mine urla un sentiment asurzitor. Se chinuie sa distruga ambalajul. Si sa omoare orice ii sta in cale. Si am sa las asta sa se intample. Vreau sa distruga tot , inainte ca suprafata sa aduca un deznodamant ce nu vreau sa-l aud niciodata. Stiu ca e respingere. Stiu ca e razbunare si merit asta. Merit tot ce mi se intampla. La fel ai simtit si tu. Desi imi amintesc si acum primele tale cuvinte timide pe scara rece de la blocul gri... Mi-era teama de tine, de viitor si de noi. Nici nu stiam daca va exista un...noi... Mi-e dor insa de tine...si stiu asta.Recunosc! Chiar daca va avea multe repercursiuni. Sau poate vor fi pur si simplu ignorate. Nu vei afla!



Azi insa am descoperit un lucru. Pot sa joc orice rol. Pot sa rad, sa iti evit prezenta , sa par indiferenta si de necontenit. Pot crea zambete pe fetele oamenilor din jurul meu si pot aduce tristete. Pot sa duc orice sentiment la extrem. Cand vine vorba de mine insa totul e mult mai complicat. Insa pot sa dau tot ce pot, si sa iti zambesc in fata cu ochii plini de lumina , dar nu mai vreau sa joc un monolog stupid. Vreau sa stiu doar ce e in mintea ta. Sa stiu ce replici ale noului rol sa invat. Si sa le retin bine , pentru ca nu exista nicidecum o cale de intoarcere.

Te rog doar ca intr-o zi, nu te preface ca nu ma vezi... Nu ma voi preface ca rad. Pentru ca azi simt ca doare, chiar daca lacrimile nu se sfarsesc pe un albastru pufos. Am sa ascund insa totul, pana in ziua cand voi avea un semn ce-mi va da putere sa iti spun. Daca timpul trece insa, va ramane doar un gand undeva acolo, ce nu-l vei auzi niciodata. Si-am sa ingrop orice urma de-a ta. Nu am sa-ti mai las privirea sa-mi rascoleasca in suflet. Nu e un loc de joaca pentru un copil ca tine! Am sa ascund tot! Azi nu ma intereseaza nimic. Va fi o alta P.refacatorie A. vietii mele

Azi sunt pur si simplu eu..ceea ce tu nu cunosti, si nu vrei sa vezi!....

duminică, 25 iulie 2010

Schimb de persoane

M-am intrebat pe langa altii , eu insami de ce ador fluturii... Mi-am gasit incet incet cate un raspuns. Le ador puterea de a infrunta lucrurile desi sunt de o slabiciune rara. Stiu ca o atingere ii poate omori dar isi continua zborul pentru indeplinirea scopurilor bine structurate. Asta e inca un motiv. Au scopuri. Teluri pe care le urmeaza concret si fara a depasi in nici o parte linia ce formeaza drumul.
Am inceput sa fac cate un pas spre marginea drumului meu insa.Vad foarte bine prapastia ce urmeaza iar asta nu-mi opreste picioarele sa continue sa lase urme in spate ce vor fi sterse insa curand. Si nu am aripile unui fluture incat sa ma salvez. Nu am prafuri. Nici un fel de prafuri. In nici o cantitate. Nu am momente de fericire turbata. Si nici parte de plante etno-botanice... Desi uneori ma comport ca o mare consumatoare de ele. M-am saturat sa imi conturez fata sub forma unui zambet ce pare atat de natural insa sa imi stapanesc ochii si sa-mi musc buzele pentru ca durerea auto-provocata sa sece lacrimile macar fizic.
Am un prezent. Un altfel de prezent. Din toate punctele de vedere. Unul care nu facea parte din trecut. Insa comportamentul e acelasi ca atunci...demult. Ignoranta si raceala. Iar asta ma determina sa plec. Oriunde posibil. Sa nu ma mai intorc, chiar daca asta ar insemna sa renunt la tot. Si nu e o scrisoare a unui sinucigas. Nici un testament al vreunui presupus nebun. Desi am inceput sa fiu din ce in ce mai paranoica in legatura cu orice lucru din jurul meu. E doar un gand intr-o vreme ploioasa a unei persoane ce trebuie sa fie mereu in regula, cu zambetul pe buze si fara nici o problema in fata celor din jurul ei. Aici pot fi eu , chiar daca citirea acestor randuri va aduce acuzatii. M-am plictisit de fetele zambitoare, de oameni prietenosi ce ma vor pentru placeri carnale. Nu vreau sa mai aud nici macar un cuvant din buzele pe care le sarutam candva cu iubire. Am invatat astfel ca intr-adevar e doar un pas de la iubire la ura. Si invat sa reinstalez indiferenta. Desi raman cam repetenta pentru prima data in viata mea la o materie. Nu pot, sau nu vreau inca sa ajung acolo.
Vreau doar sa plec, si sa nu ma intorc niciodata indiferent cat de greu mi-ar fi. Sa plec undeva unde nu stiu nici om , nici limba , nici privire. Unde o pot lua de la capat. Chiar daca voi avea momente in care as da orice sa simt o alta mana ce-mi incalzeste corpul. Am parte de maini, har Domnului... Fiecare insa vrea ceva in schimb , sau e vorba doar de paranoia din mine. Unii is plini de gelozie, altii nu se decid , iar altii au...dar isi continua drumul hasurat in alb in scaunul din stanga. Nu acuz pe nimeni de nimic, dar chiar nimeni nu vede ca totul are o limita? Ca ori exist , ori sa plece pur si simplu? Nu sunt doar un om cu care iti ocupi timpul atunci cand ai un liber. Vreau sa exist. Cer mult? Daca da, apasa pur si simplu 'x'ul' de la susul paginii si poti sa uit de tot ca am existat vreodata. Nu vreau saluturi si nici mesaje de sarbatori sau pretexte stupide.
Mi-am auzit de multe ori , de la multi cunoscuti ca m-am schimbat, ca nu ma stiau asa , ca nu mai zambesc. Imi cer scuze daca nu pot fi clovn in continuare. Mi-am uitat culorile in ultimul loc unde am plans. Da, am plans. Nici asta nu aveam dreptul sa o fac in ochii tai nu-i asa? Stiai o altfel de persoana. Cea care nu renunta, trece peste tot si iti arata cat s-au mai albit dintii de la ultima spalare. O poti numi maturizare , prostie sau pur si simplu schimbare...in rau , evident. Asta crezi,sunt sigura! Dar daca nu ma mai pot preface nu inseamna ca nu eram asa. Mereu era altfel totul insa m-am saturat sa retusez orice lucru din viata mea.
Stau de cateva minute insa nici puterea si nici inspiratia de a continua nu o mai am. As vrea sa imi pot folosi doar o dorinta! Doar una in care imi pot sterge amintirile. Sa o iau de la capat fara regret intr-o lume cu totul noua. Mai ales fara regrete. Si aici intervine cel mai de pret lucru ce il ador la fluturi. Fragilitatea invaluita de un curaj extrem de a trai!

vineri, 16 iulie 2010

M.M. 14


Ma uitam acum cateva minute la o inmormantare in direct. Ce prostie a mai devenit si asta. Jurnalistii exagerau printre frazele lor ce au devenit monotonie in breasla. Aceleasi cuvinte care sa apese intr-un continut cat mai scurt. Fara inima, fara durere , doar simple exagerari prin care voiai sa exprime cine stie ce lacrimi pentru sufletul decedat. Si titlul era '...canta pentru ingeri...' Cata prostie! S-a sinucis, mari credinciosi, sinucigasii nu ajung in rai. Indiferent cat de buni ar fi fost. Nu pot intelege nici de ce merg sute de oameni la inmormantarile personalitatiilor publice. Oameni ce nu au nici in clin nici in maneca nimic cu defunctul. E doar pentru un egoism absurd : "am fost acolo!" Ce conteaza cati oameni sunt la inmormantare? Asa se contorizeza iubirea pentru viata mortului? E enervant sa vezi cum tu ca om ce ii simti lipsa celui care nu mai e , faci un slalom printre cretinii care vor sa se afirme intr-un fel sau altul. Si vezi atatea lacrimi false , oameni fara sa simta durere decat traiesc dupa deviza cala o ocazie de genul acesta e mare realizare daca ai pus o mana de pamant peste sicriu , dupa care de altfel te-ai si imbulzit printre ceilalti, iar daca mai si plangi , ca asa trebuie la momentul respectiv, atunci ai realizat ceva remarcabil. E de-a dreptul penibil sa vezi atata prefacatorie. Atata mizerie in sufletul celor care raman in viata. Atata exagerare in jur doar pentru a-si vinde marfa prestata.Sau oameni ce se cred mari fani ai defunctului si doar acum cauta o melodie pe canalul de cautare de pe internet insa in intreaga lor viata nu au ascultat acumulat o ora nimic din ceea ce persoana decedata a facut dea lungul vietii sale. Adevarata durere o simt doar o mana de oameni , cei apropiati, nici macar prietenii decat intr-o perioada scurta de timp pentru ca le lipseste prezenta persoanei decedate. O mana de oameni doar, vor simti durerea ce nu o exrpima niciodata prin cuvinte, vor simti durerea in ochii care nu mai au lacrimi , si ii vor simti prezenta in fiecare loc pe care obisnuia sa il foloseasca in mod constant. Doar cativa oameni vor simti lipsa vocii pe care nu o vor mai auzi niciodata conturata de aceleasi buze in realitate. Corpul il vezi , il conservi eventual, il mai atingi si dupa moarte. Viziunea corpului rece si tare o mai ai si cateva zile inainte de inmormantare, si dupa ea daca esti atat de fanatic incat sa dezgropi corpul... Insa unicul lucru pe care il pierzi intr-adevar in momentul mortii persoanei dragi va fi privirea ce-ti exprima enorm de multe si vocea pe care nu o vei mai auzi vreodata... Asadar, nu cantitatea de lacrimi contorizeaza o moarte , nici macar miile de gura-casca din preajma ce nu simt nimic in momentul mortii celui pentru care au venit, ci doar numarul si durerea celor care simt lipsa privirii si conturarea buzelor ce nu vor mai scoate niciodata vreun sunet...

Odihneste-te in pace!

Nu!

Tot incercam sa nu imi las mintea sa se amestece in ceea ce simt. Pentru prima data dupa mult timp , aveam libertatea de a trai, si de a expira un alt aer fara prea multe explicatii. Aveam parte de incredere si sentimente in acelasi timp. Raneam in schimb oameni pentru care acum ceva vreme in urma as fi facut orice. Mi-e teama sa-mi las slabiciunile la vedere. Mi-e teama sa nu ma folosesc de cele pe care le vad in el. Insa orice ar fi furia, lacrimile si tristetea sunt doar pentru cei care s-au resemnat...

miercuri, 14 iulie 2010

Descrescator...

As vrea sa elucidez existenta unor sentimente carora nu le pot intelege explicatia. Am observat de-a lungul timpului ca toti oamenii sunt defapt ca actorii unei piese de teatru jucata cu actori incepatori. Prea simpla pentru a realiza ce e defapt piesa numita viata si prea complexa pentru a fauri o admiratie pura asupra unui alt om. Nu stiu concret daca defapt exista o definitie anume a cuvantului sentiment , sau care e defapt sentimentul pe care il simti atunci cand esti cuprins de un sentiment insa cred ca fiecare si-l face in functie de propriile reguli, de propriile simtiri si de momentele in care traieste. As vrea insa sa imi incalc propriile reguli si sa imi las sentimentele sa evolueze in voie in functie de comportamentele oamenilor din jurul meu. Realizez insa ca toti au anumite scopuri pentru care isi fac prezenta in viata mea. Fiecare in parte ma priveste pe mine ca pe un amic sau ca pe o prada destul de complexa spre fericirea mea , sa zicem... As vrea sa invat sa prind un rol pe care nimeni nu l-a jucat vreodata. De care lumii ii era teama. Un rol complex, pe diferite teme si fara ca cineva sa ma critice. Mi-e teama insa ca invelisul meu protector incepe sa se fisureze. Sa lase trecutul in urma si sa spere la un altfel de viitor. Insa totul are un final , mai rau e insa cand totul e un deadline. E ca si cum as incerca sa ma mint ca totul trece, totul se rezolva in timp si de la sine insa e prea dureros incat sa mai fac aceleasi greseli. Nu pot insa renunta doar pentru ca timpul meu limita se scurge cu fiecare secunda ce trece. Si trece poate pentru totdeauna. E insa prea complicat totul incat sa fie analizat la o ora atat de tarzie, iar pentru o continuare va trebui sa existe aceleasi cuvinte ce ma pun pe ganduri. Uneori dureroase insa de cele mai multe ori cele care ma duc cu gandul la locuri ce nu le-am cuprins de mult in mintea mea captusita de orgolii si dezamagiri.

duminică, 11 iulie 2010

O altfel de viata!





Unii ar spune doar 'reusite poze' sau poate chiar contrariul, insa realitatea este alta... Acolo sus , e o alta lume. O altfel de viata. Un aer ce nu il simtit decat cu fiecare pas ce te aduce spre varfuri. Iar asta ar trebui sa fie o lectie de viata pentru cei care sunt descurajati de mizerie , nesimtire , iubirea de ambalaj si mult altele. Ar trebui sa inveti cum sa pasesti incet , sigur , calculat , cate un pas in fata celuilalt incat drumul pe care ti-l formezi sub talpi sa se contureze intr-o cale spre ascendenta. Si nimeni nu a spus ca e usor sa ajungi sus. Nici in sens propriu si cu atat mai mult in sens figurat. E o lume prea altfel fata de cum as vrea eu sa o vad. Altfel fata de cum as vrea eu sa fie. Dar ca sa traiesc am de facut doar un singur lucru, fara regrete. Sa ma adaptez nebuniei de cai betonate si monotone. De culori gri si pale in cea mai mare parte. Stiu doar ca indiferent cat de greu ar fi sa ajung acolo in varf, pasii mei nu renunta, eu nu renunt , indiferent daca acea cale a mea cuprinde doua urme sau mai mult , care insa urmeaza aceeasi directie. Fara cale de intoarcere , fara timp de a constientiza oboseala. Iar unicul lucru ce ma face sa merg mai departe e speranta unui orizont mai colorat, cu oameni ce apreciaza ceea ce pot oferi ,

si pot demonstra ca sunt in stare de ceea ce unii poate nu ar reusi sa le faca , sau ar parea mult prea monoton pentru stilul lor de viata. Ciudat e doar ca toti suntem oameni. Toti avem sentimente , fizionomii la fel , grade de inteligenta diferite , insa un singur scop comun: sa ne facem viata mai frumoasa , indiferent de mijloace se pare... Iar multii dintre cei ce se numesc oameni ca specie , reusesc sa construiasca averi de pe seama prostimii. Si indiferent ca vreau sau nu , sunt parte din ea,cel putin pentru moment , pana atunci cand gasesc o cale de scapare definitiva nu doar evadare temporara. Pur si simplu pentru faptul ca inca nu am realizat nimic , nu am un nume cunoscut si nici tente de curvism. As vrea doar zile in care sa pot evada de privirea lor ucigatoare , sa ascult vantul cum atinge acele de brad si sa mai am senzatia unica a racorii norilor pe piele si a sentimentului ca indiferent cine sunt , ce am facut si cine e jos , ii pot privi de sus si pe cei care material ma depasesc , insa intelectual inca se cauta defintiii care i-ar pune pe locul intai. Poate e tarziu si m-a cuprins melancolia , ori poate a fost destul de placut dar singuratic totodata sentimentul sa fi undeva departe unde lumea nu te vede dar totusi prea singur incat sa conteze asta.
Si nu as vrea sa ma intorc. nici in civilizatie , nici intre brate ce-mi provoaca atata
durere ce nu mai are nici o explicatie pentru un trai ce-mi aduce un zambet dimineata asa cum o facea candva.
Vreau sa-mi construiesc un viitor , destul de bun pentru posibilii urmasi insa sa pot spune sincer ca n-am nici un regret din viata. Sa pot spune impacata peste ceva vreme ca mi-am trait viata iar ochii mei nu reprezinta doar frumusete fizica ci si memoria unor locuri ce sunt de-a dreptul paradisiace. Indiferent in ce mod , si cand va fi sa fie o alta mana ce-mi sustine corpul sa nu cada in prapastiile vietii, voi fi acolo , departe de tot , departe de standardul vietii , in lumea pe care mi-o creez eu , mi-o produc eu si ea insasi are grija de mine. Pur si simplu pentru ca stiu , ca undeva acolo va fi cineva care s-ar chinui din toate puteriile incat sa ajunga cu mine spre varf....


- Parang , Jud. Valcea , Jud. Hunedoara -

iulie 2010

nul' 3


Ma cuprinde cate o simtire pe care mi-o doream insa vreau sa o distrug inainte sa devina sentiment. Si am lucruri care imi provoaca temeri marete. Dar imi si arunca o doza de speranta a unui altfel de viitor. Simteam ceea ce imi lipsea de-a lungul vietii mele. Insa eram vulnerabila sa fac aceleasi greseli care aveau urmari nu tocmai placute. Nu conta insa nimic in momentul cand voiam sa il vad. Chiar si pentru cateva minute in care nu aveam sa schimbam mai mult de doua-trei vorbe. Pana sa ma razgandesc , ascultand pur si simplu de ceea ce simteam si ignoram categoria din mine ce sorta binele de rau, m-am vazut pasind spre directia opusa a casei mele , pe mijlocul drumului in orasul uitat de alti pasi necunoscuti de oameni fara griji. Stiam ca trebuia sa imi mentin controlul chiar daca ne imparteam aerul pentru urmatoarele clipe. Am ramas fara aer cand s-a apropiat de mine intr-un mod atat de vechi si uitat de mine, care insa mi-a facut fiecare celula sa intre in repaos. Obrazul meu simtea ceea ce determina gelozia buzelor mele. Trebuia sa ma indepartez de tot ce avea legatura insa cu el. Asa ca am pasit un pas mai departe de ceea ce-mi provoca starea de euforie. Insa n-aveam de gand sa provoc gelozia corpului meu insusi ... si pentru o fractiune de moment, am obtinut gloria de moment. Nevinovat!...

sâmbătă, 10 iulie 2010

Prima data!



E pentru prima data cand nu scriu despre trecutul meu sau oamenii care ii continea. E pentru prima data dupa mult timp cand nu mai simt regret , ofensare sau repulsie. Pentru prima data cand nu a trebuit sa fac primul pas. Si nici drumul pana la blocurile atat de noi acum incat nu le-as fi recunoscut daca nu le stiam insemnatatea de mai demult. Nu mai recunosteam nici sentimentul pe care l-a provocat strangerea de mana si faptul ca prezentul m-a retinut sa plec la amintirile trecutului.. Pentru prima data cand simt ca sunt eu!

vineri, 9 iulie 2010

o parte de casatorie , alta despartire...

Mi-am regretat multe etape din viata. Am trecut insa peste multe sentimente lansand un gol in urma lor. Am pasit de sute de ori peste pasii celor de care imi pasa dar nu aflau niciodata. Formasem cateva cifre si nu as fi vrut sa apas tasta verde niciodata, dar stiam ca sunt nevoita sa o fac. Parca fortata sa o fac. As fi vrut sa opresc timpul si sa nu ii aud de asta data vocea.

Stiam ca va fi probabil pentru ultima data cand stiam ca e vocea celui in ochii caruia ma reflect. Vocea alaturi de care am crescut. Alaturi de cea care am invatat sa fiu eu si sa infrunt intreaga lume cu o tarie de nedescris.Vorbeam rece desi patul meu continea deja cateva grame de lichide sarate. Invatasem sa ma prefac foarte bine... As fi vrut sa am acele simturi pe care le aveam acum cativa ani doar cand ii auzeam numele rostite de orice buze necunoscute. L-as fi tinut in brate si nu l-as fi lasat vreodata sa plece... Dar stiam ca pasii lui alaturi de ai mei insemnau insemnari cu sange si rautate. Mana lui avea cute pe care nu le recunosteam . Ochii lui caprui devenisera negrii fara pic de culoare. Cuprinsi de o rautate extrema. De un egoism suprem. De un leu feroce care are doar un scop. Sa isi prinda , sa distruga si sa isi devoreze prada slabita. Lumea s-a schimbat. Imi dau seama de asta acum. Iar maturizarea inseamna din start vinovatie. Lipseste inocenta, sentimentele de nevinovatie , aprecierea unei simple atingeri intamplatoare. Ma doare sa vad in persoana celui pe care il iubeam candva un om ce il urasc, ce are scopuri si nu sentimente. As vrea doar o zi de adevar. De perfectiune. Fara pic de rautate. O zi plina de realitate. Insa e o alta viata pe care eu nu o pot percepe. Nu vreau oameni ce se ascund in corpurile celor pe care ii cunosc de jumatate din viata mea. Se comporta altfel , parca indiferent , si nimic nu conteaza pentru continuarea vietii lui... Tot ce e frumos dureaza a dracului de putin. Si urasc asta. Vreau sa il gasesc pe cel pe care l-am lasat pe scarile teatrului candva. Vreau sa il gasesc pe cel pe care il ador cu fiecare secunda care trece. Sa imi simt lumea la picioare doar cand ma cuprinde in brate.

Imi pare rau pentru ce a ajuns sa fie totul. Ma cuprinde un sentiment aiurea cand stiu ca nu voi mai pasi pe urmele herrison'ului meu... Si as vrea sa ma gaseasca undeva departe, in timp ce fug de tot, de tine, de mine , de noi, de trecut si de natalitate. Pana atunci...stiu ca timpul trece extrem de incet si pentru mine si pentru cel pe care il am in minte, insa tot timpul vindec tot... Iar nisipul albastru nu va mai prelinge sticla clepsidrei sparte...din greseala sper... [m2]

Altceva...

Am simtit ceva ce nu imi mai explicam. Am lasat doar lucrurile sa decurga dupa voia lor. Si au cazut lin pe o cale simpla si care mi-a lipsit enorm. Pasii erau necunoscuti, altii , noi.. Insa zambetul imi umplea ziua. Ma facea sa rad fara sa inteleg de ce anume. Voiam sa ii simt atingerea, sa cauzez sentimente ciudate pe care voiam sa le sufoc cu orice putere incat sa ramana doar ale mele si sa nu le imprumut nimanui niciodata. Si astea toate doar pentru faptul ca invatasem prea bine ca timpul nu-l poti opri niciodata , mai ales atunci cand e in favoarea unei placeri de-ale tale.
A fost o zi care as fi preferat sa dureze de cel putin cateva ori mai mult decat a fost. As fi umplut fiecare secunda insa parca mi-am acumulat atat de mult zambet incat simt ca pot rade cu usurinta fara sa fie ceva fals ce putin o luna intreaga. Am avut azi un trecut, un prezent si un viitor... Nu ma durea nimic ce facea parte din certurile obisnuite de mai inainte, nu imi doream cu desavarsire imbratisarea parca falsa si incocenta insa cu un zambet pervers in spatele fetei de copil. Am inspirat adanc parfumul unei imbratisari ciudate si prea ferme pentru un stil amical. A fost mai degraba o amintire a unei perioade aparte. Insa as vrea sa rezist fara sa adorm , sa nu simt ca maine va fi la fel de monoton. Vreau doar o imbratisare simpla, si un zambet inocent.De prezent...

miercuri, 7 iulie 2010

Un 'La multi ani!' de 20 de ani...

Destul de dimineata incepe aceasta postare,desi nu imi prea mai pot tine ochii deschisi. Mi-am amintit azi cu placere de banchet, de locurile respective si momentelele placute. Desi a inceput ziua prin somn usor si lung, apoi aere de vedetism si multe alte tonalitati ce nu isi au locul, ziua a fost una de tinut minte. Am primit mesaje si urari de la persoane de la care nu ma asteptam , ori se aflau la mii de kilometrii. Le multumesc tuturor celor care nu au uitat de mine si mai ales celor care au facut asta din inima si sincer. Revin cu update'uri dupa un somn mai lung...

Update1: M-am trezit devreme dupa somnul de cateva ore..insa nu foarte placut. M-a lovit melancolia cu o viteza excesiva, si ma gandesc la multe lucruri ce nu isi au rostul. La verile trecute, iubirile mele trecute (si nu sunt decat cat sa le numeri linistit pe o mana), la felul in care ma faceau unii oameni sa ma simt si mai ales, ma acceptau asa cum sunt.. O lume e prea perfecta cu ei toti la fel , asadar sper ca viata fiecaruia sa fie asa cum si-o cladeste...

sâmbătă, 3 iulie 2010

Un gand spre...un fost sentiment

Stii? Credeam ca odata cu timpul , lucrurile vor fi altfel. Si nu va fi la fel nimic fiindca credeam ca esti o persoana diferita odata ce a fost o absenta intre noi. Nu as fi crezut ca tu ma vei mai face sa plang. As fi jurat ca tu nu ma ranesti, ca tu...pur si simplu simti ceva pentru mine. Ma vrei pe mine asa cum sunt eu, nu fizic , nu material. Doar pe mine... Am vazut insa ca vezi prin mine, vezi un altfel de gen de femeie. Ce seamana cu mine, intr-un fel sau altul chiar daca nu aparent. Iti fac rau poate. Te urasc cu siguranta pentru dezamagiri. Stiu, am facut-o si eu. Am pasit de zeci de ori pe strada pe unde ti-ai lasat imprimati ultimii pasi in viata mea de acum. Am incercat sa fac cumva sa nu te mai vreau, sa nu te mai simt. Sa nu-mi mai amintesc de tine. As fi evitat orice ar fi fost de putinta incat sa te elimin din viata mea. Nu ti-as fi raspuns la dialogul simplu de atunci, si nu te-as mai fi sarutat poate in spatele geamului inclinat ce nu mai exista acum. Speram ca tu sa fi exceptia cu care pot fi eu in realitate. As da orice sa pot reintoarce vremurile de demult. Sa nu fac aceleasi lucruri, chiar daca pe atunci simteam cu adevarat definitia de 'fericita' si ma simteam in siguranta in bratele tale. Iti inteleg ura, iti accept felul de a fi. Si nu iti voi mai adresa cuvinte ce-ti induc amintiri ce le urasti. Voi ignora ceea ce simt. Ma voi obisnui cu faptul ca voi fi altfel. Ma urasc pentru ca mi-am lasat slabiciunea la vederea ta. Ca sunt o proasta. Ca ne-am folosit reciproc de sentimentele celuilalt. Intrebarea este doar ... existau? Sau exista?


Mi-e dor de tine. Desi te vad in fiecare zi, indiferent in ce circumstante. Ma simt altfel doar sa stiu ca te sun , chiar daca nu stii ca sunt eu, sau nu imi raspunzi niciodata... Stiu ca acolo undeva esti tu...mai aproape de mine. Nu vreau sa iti amintesti de mine. Nu vreau sa te gandesti la mine. Nu vreau amintiri. Toate vor trece. Indiferent daca va ramane in urma ceva sau nu... Promit doar ca voi rezista. Voi fi aceeasi 'eu' care ti-a trezit candva un altfel de sentiment. Voi reusi sa rezist pe drumul pe care mi l-am ales. Iar de undeva de-acolo voi avea grija sa te apar in felul meu exterior de raul ce te pandeste. Doar sa stiu ca esti in viata si zambesti sincer ma face acum sa ma ridic maine de la lovitura pe care o primesc. Si chiar daca mana ta nu ma va ridica niciodata pentru ca e prea ocupata cu alt corp cu talie subtire, candva vei putea spune sincer : "Sunt mandru de tine!"

Kibed



Pentru moment privesc din exterior lumea lor, lumea celor care au cel putin jumatate de secol de viata... Acum cateva secunde am avut un sentiment inexplicabil....O persoana draga mie a venit cu lacrimi in ochi sa'mi spuna doar ca vrea sa mai ajunga in locul in care s-a nascut. "Doar inca o data, Jolly, inca o data!" Stiam ca nu pot sa ii ideplinesc dorinta, insa nu am putut refuza din start. Poate spun un 'nu pot' indiferent acum, iar peste o vreme nu voi mai avea ocazia sa o fac, nu voi mai avea cu cine...

Urasc in femeia proasta ce sta in preajma , si nu face nimic. Nu repara , nu isi recladeste amintirea copilariei ei. Pe mine nu ma leaga nimic de locul acela, doar primii mei pasi facuti in viata asta ce i-am facut in iarba curtii acelei case. Pe mine ma leaga doar amintiri ale unei alte vieti, alt stil de trai. Pentru altii insa ar fi trebuit sa insemne copilarie, scapare din cotidian. Era cu totul altfel intreg peisajul in timpul in care eu invatam sa imi tin echilibrul in lumea ce urma sa vina pentru mine. A trecut insa timpul cu indiferenta celor din jurul meu ce se numeau maturi, aveau mereu alte probleme iar asta era una de exterior, de ramasita. Nu as avea nimic de obiectat, nu as avea voie sa o fac. Dar ura pe care o am pentru aceasta ignoranta a celor care uita de unde au plecat nu se va sfarsi niciodata. As vrea sa am puterea sa schimb eu totul, sa reconditionez amintiriea vietii mele doar, fara sa imi pese de copilaria de mult apusa a lor. Nimnui nu-i pasa acum. Totul e paragina. Totul e trecut. Si nu va trece mult timp pana nici macar dovada de trai nu va fi acolo. Doar un gard vechi de sarma ruginita, si un deal pe care cineva stia ca acolo a fost candva o casa. Traiau candva copii. Adapostea oameni in timp de razboaie mondiale si se cladeau vise. Acum locul doar darama sperante odata cu zidurile cazute.

Insa prostii daca nu ar fi, lumea ar fi prea buna... Si nu o voi ierta vreodata nici pe cea cu trei case mai jos care si-a uitat domiciliul ce nu are legatura cu sexualitatea prea trecuta de vreme, nici pe cei de care ma desparte un perete. Dar nu pot ignora nici lacrimile false sau nu , a celei care indiferent ce ar fi , imi e bunica. Pana atunci insa , am visele altora de implinit, ale mele au timp de dezvoltare!

vineri, 2 iulie 2010

Diferenta dintre o lume de 'ele'...

Ma uitam amuzata la persoanele care incearca sa para mai mult decat ar putea oferi in ani de zile. Ma distrez de fiecare data cand vad o fata imbracata sumar care se crede sexy si atat, iar la o discutie stie sa iti spuna 'da' , 'nu' sau , 'aa...stiam...imi sta pe limba'. Oare care a fost insa ultimul lucru care i-a stat pe limba? Pasta de dinti cu siguranta nu... Si eu aveam varsta lor, visam la majorat, la iubiri eterne si evident la cum sa fac sa ma placa cat mai multe persoane. Si pot spune insa ca asta nu contine nimic placut odata ce ai realizat-o. E trist insa sa vezi ca totusi nu evolueaza nimic , decat se dezbraca odata cu vara de ganduri si chiar si de inteligenta minora care se pierdea adesea prin labirintul craniului. Singurul meu gand insa nu e acela de a-i cumpara inteligenta , sau de a ajuta lumea la evoluarea minorelor in doamne, caci m-am prins ca e imposibil, unele specimene sunt pierdute de cat li se da nota de la nastere. Am o mana de oameni importanti in viata, insa stiu ca aceia sunt oameni cu cap, nu doar invelis cranian. Oameni pe care te poti baza indiferent ca i-ai ranit si nu fac decat sa isi linga rana in timp ce imi intind o mana, desi nu pot garanta ca nu ii mai musc odata. Le multumesc insa pentru felul in care ma sustin. Pentru drumul pe care il fac. Iar eu voi incerca sa le restrang cararile intr-un singur drum sigur. Pietonal, cu averi imateriale si valori morale. Eu pot garanta ca m-am nascut la spital, nu intr-o masina. Desi cateva au avut un farmec aparte al amintirilor mele de succes... Drum bun Arianu'le, succes Zucker...multumesc Kinder...

joi, 1 iulie 2010

Exclus

Ma simt ciudat in locul pe care acum cateva luni il numeam cel mai bun loc de a trai. Ma simt usor exclusa din lumea care isi urmeaza calea indiferent de prezenta mea. Nu ii mai recunosc pe multi, ca si comportament , sau poate doar eu m-am schimbat. Nu mai stiu decat ca s-au impartit in doua categorii. Cei care le-a fost dor , si cei care nu imi suporta prezenta. Indiferent de ei insa , domiciuliul meu e acesta, iar singurul lucru pierdut pentru moment e in drum spre tara arienilor...