vineri, 4 iunie 2010

Paranoia...

Uneori e prea tarziu pentru tot... Indiferent cu ce as vrea sa dau timpul inapoi... si daca pasii mei ar mai face aceleasi urme pe nisipul pe care il las in urma... Ma uit adesea la tot ceea ce continea trecutul meu... si stiu ca nu ma multumesc cu atat... Am realizat mult prea putine in 20 de ani de viata... Simt uneori ca ma ataca propria mea umbra... ca vrea un lucru anume de la mine... si picioarele mele isi formeaza singuri pasii spre un drum pe care nu vreau sa il cunosc... Centrii mei nervosi au luat-o razna cu siguranta... si e o singura linie pe care ma poarta fiecare zi ce trece, daca nu gasesc o solutie sa imi bariez tentele indiferente...egoiste... Destinatia ma sperie... ma induce in cosmarul din care stiu ca nimeni nu ma va trezi... E o lume mult prea singura sa te salveze cineva din bunavoie... Vor ceva in schimb... Si in unele momente mi-am dat si propria viata la schimb pentru un cineva anume... dar e acelasi prezent...acelasi trecut...care acum e nepasare, candva insemnau suspine si lacrimi... Paranoia incepe sa imi formeze o silueta a viitorului putin funebru... Devin atat de umbra pe un perete alb in loc sa-mi colorez destinul... N-am panze sa-mi ilustrez viata... n-am vopsea de ulei sa pastrez mai mult culoarea-n opera... Nu am talentul necesar sa-i detronez pe cei ce au ocupat de-a lungul instoriei pagini intregi de carti celebre...

Alerg cu placere spre piacuriile reci de ploaie... Si nu vreau sa mai plec. As vrea sa ploua pentru totdeauna... Sa se prelinga fiecare picur pana in interiorul sufletului meu... Sa-l umezeasca si sa ma faca nisip... Sa erodeze invelisul meu de piatra, consolidata cu fiecare fraza ce lua odata cu ea si o bucata din mine... Impiedica lacrimile sa cada... Sa omoare slabiciunea, strangandu-se si creand o intreaga artilerie... Ploaia e singura pe care o las pe deplin sa ma atinga... Nu vrea nimic in schimb...E singura... Doar sa nu se sparga atat de dur de asfaltul neinsemnat pentru pietonii prea grabiti sa ajunga la destinatiile propuse...
Uneori alerg sa prind o fraza... s-o transform in idee... Sa le innod in cartea albastra... Sa o vad acolo undeva... intr-o vitrina si sa nu am bani sa o cumpar... Pentru ca oricum devine un efort din ce in ce mai mare sa citesc ceea ce imi place... As scrie probabil sute de randuri... Mii de amintiri le-as imbina intr-o poveste... Dar cine o citeste?... Si-mi urmaresc proprii pasi, calcand in aceleasi urme pe care visam sa le fac mai demult... Insa vantul bate din ce in ce mai tare... si sterge parti esentiale din ele... Si va veni o zi... cand nu le voi mai recunoaste... Si-mi voi refuza proprii pasi... Iar ei, se vor sterge pierdut...cu fiecare adiere de vant ce o produce fiecare cuvant ce-l formeaza cate o buza cunoscuta... Voi trece ca o amnezica pe langa aceleasi voci le aud ca inca ma striga... Am sa desprind si ultima legatura de mani ce ma retine sa raman aici...

Nu vreau sa mai stau... Vreau sa-mi creez propria mea viata...

Un comentariu:

  1. 1.Felicitari pentru desingn,super tare.
    2."Nu vreau sa mai stau... Vreau sa-mi creez propria mea viata..."-intradevar,tu esti cea care traiesti,nu ceilalti traiesc pentru tine,traieste si crede in tine:)bravo pentru profunzimea sentimentelor tale,eu nu pot asa,intradevar esti tare talentata:)

    RăspundețiȘtergere