vineri, 25 iunie 2010

Continuu

Nici nu stiu ce simt acum. In nici un caz indiferenta, dar nici sentimentul acela aparte ce te face sa traiesti in functie de bataia vantului ...si atingerea pielii care e atat de cunoscuta doar dupa atingere sau miros. Poate ca as fi schimbat multe in viata mea daca as fi putut avea magia de a da timpul inapoi, insa cu siguranta ar fi o greseala. As afecta persoanele la care tin, le-as modifica destinul, pentru ca indiferent de circumstante, eu si greselile mele le-am desenat un curs al vietii celor care mi-au fost dupa linia de nesinguranta a vietii mele. Am ranit , stiu! Si imi asum aceasta responsabilitate, dar cine nu raneste? Cine nu greseste? As putea insa sa ma multumesc cu faptul ca cei la care tin, sau tineam, chiar daca e impropriu spus la trecut, sunt bine. Si traiesc o viata la care nu i-as fi condus eu cu prezenta mea. Imi ajunge doar sa stiu ca cei pe care i-as tine mereu aproape de mine, ma urasc, caci ura se naste din iubire, din sentiment. Nu poti spune ca urasti o persoana daca nu ai iubit-o candva. Aia nu e ura... E un sentiment de repulsie fata de ceva anume ce se ascunde in interiorul tau, poate de la constientizarea unei subtile realitati prin care stii ca nu poti face acelasi lucru cu persoana care iti displace acum. Imi pare rau, pentru multe , pentru sentimentele care nu conteaza. Dar nu imi pare rau ca exist. Pentru ca indiferent ce va fi, viata mea va continua , cu sau fara...acel 'el' prezent in diminetiile in care deschid ochii plini de dureri si sperante!

joi, 24 iunie 2010

16 fara 5...

Nu imi era deloc dor de sentimentele care le simt acum. Nici macar racirea fetei cu lichidul acesta sarat nu imi lipsea. Imi jurasem mie ca nimic din ceea ce simt nu va mai afla nici un 'el'... Si as scrie tot ce simt, in detalii macabre si ganduri sadice pe care i le port celui care atunci candva era un cineva pentru mine, insa nu am timp... Si nici spatiu, si nici sentimente caci incerc sa le omor. Sper sa rezist doar azi, caci maine va fi mai simplu, mai indiferent pe ora ce trece, pentru ca pana la urma nimeni nu merita denigrare totala. Iar daca eu sunt criminala ,si distrugatoare de vieti, locul meu nu e acolo...

marți, 22 iunie 2010

Daca as putea!



Acum e unul din momentele in care simt ca nu am stare, ca nu aici mi-e locul si ca ceva acolo, dincolo de geanurile securizate ale cladirii asteapta sa fie descoperit. Si nu din punct de vedere jurnalistic, ci cu totul alt domeniu, alta cale a vietii. Nu vreau sa dau explicatii , si nici macar nu stiu concret de unde izvorasc aceste simtiri in interiorul meu , dar as vrea sa pot renunta la tot ce am facut si sa incep o altfel de cale. Am pasiuni ascunse, ce nu le las sa traiasca in exteriorul a ceea ce sunt , nu las sa expire aerul realitatii exterioare, si incerc sa le ingrop sub cele mai adanci amintiri , ori sub pretextul 'nu e bine' , sau ' nu are rost'. Pana la urma am inteles ca in orice domeniu as alege sa continue viata mea, are legatura cu oamenii. Oameni care sunt falsi , interiorizati , cu multe fete, si sentimente ascunse undeva in cel mai adanc colt de suflet. Oameni care nu au puterea sa recunoasca ceea ce sunt defapt , ori le e teama, de aer, de maine , sau de realitate pur si simplu! Ii invata si pe ceilalti sa fie asa, acelasi efect de turma, acelasi sablon bine structurat in care se contureaza fiecare om in parte odata cu fiecare zi ce trece.
Am pasiuni bizare, neintelese poate de oamenii care mi-ar fi placut sa ma sustina. Poezii nepublicate din teama, picturi aruncate si mototolite dupa zile intregi de atentie acordata crearii lor, fotografii bine gandite, prelucrate si pastrate pe un cd ieftin intr-o cutie de carton...
Multe lucruri simple ma fac sa traiesc , insa nu au rost de unul singur, si indiferent cat de reala as vrea sa par , nu pot fi complet eu atata timp cat ascund atatea lucruri. Am ajuns sa fac lucruri mecanic, uneori chiar si atunci cand zambesc sa fie parca nesigur si fara sentiment ca si continut, doar un lucru ce trebuie facut incat sa nu ranesti persoana din raza ta de actiune. As vrea sa fac lucrurile simple in viata mea ce imi plac. Sa stau la ore suplimentare de chimie asa cum o faceam candva, sa raspund la orice intrebare la romana cu placere, sa gasesc cele mai inalte cladiri si sa transform acoperisul acestora in adevarate camere de lucru atunci cand vreau sa conturez o lume asa cum o vad, doar din creion si culoare. Mi-e dor de recuperarea aerului pierdut atunci cand alergam spre primul tren in gara si plecam... indiferent de destinatie. Doar sa vad o alta latura a gandirii umane in alte zone nevazute. Vreau sa fiu vazuta ca om, ca fiinta , ca efect pe care il las in urma unor actiuni pe care le fac. Sa am un minut al meu in ochii celor care sunt in preajma mea, iar acei ce sunt sa fie nu de nevoie , sau pentru ambalajul meu, ci pur si simplu... pentru mine! Nu mai vreau monotonie si falsitate. Urasc definitia concreta a ceea ce inseamna acum omenire. Nu am inteles niciodata de ce mai complicam lucruri ce sunt deja atat de complicate. De ce urmarim scopuri si devenim egoisti odata cu miza care ne asteapta. As vrea momentan doar o escapada in agitatia prezenta. Sa le privesc pasii tutor celor care merg grabiti spre acelasi stil de viata, si sa am puterea , curajul , si uneori o simpla sustinere, doar verbala (caci mai mult are nevoie de mult mai mult efort imposibil de realizat) sa ma intorc impotriva drumului parcurs mecanic de ceilalti... Sa merg pe drumul meu, pentru ca asa vreau, pentru ca asa simt , si pentru ca asta imi place sa fac. O singura zi, in care sa fie totul real, de la zambet, atingere, gand si pasii pe care ii fac, sa calc intr-o realitate sigura,si in nici in caz egoista... O zi doar, in care sa pot fi eu. Dar deja e prea mult! Si prea... singur...

sâmbătă, 19 iunie 2010

Reprodus

Am crezut ca odata ce timpul trece , va fi indiferent si privirea din trecut , si atingeri si... intamplarile ce ma faceau sa traiesc atunci...candva! Ciudat e insa faptul ca nu mai conteaza culoarea ochilor albastrii ce se oglindesc in ochii comuni si negrii ce sunt gazduiti de casa dezordonata ce e deschisa de usa din dreapta. Nu ma doare deloc pasul acela care imi faurea candva calea! Am invatat sa trec incet peste tot ceea ce ma ranea si sa nu simt ceea ce simteam in interiorul meu. Imi place faptul ca sunt atat de rea in ochii acelor oameni inselatori care nu vad in mine decat fizic. Nu vreau sa atrag , nu vreau sa primesc complimente si clipiri cu subinteles, vreau indiferenta acelora care cred lucruri fara insemnatate.



Nici macar nu pot spune ca sunt 'acasa'. Ascult fiecare secunda cum trece si as vrea sa treaca inca vreo 6 zile fara sa le pot simti prezenta. Sa nu fiu nevoita sa vad o copie mai micuta a lui tata, sa nu fiu nevoita sa simt iar aceleasi goluri in suflet si fortata sa zambesc fals. Nu simt nimic altceva decat ceea ce simteam acum ceva vreme. Singurul lucru care imi aminteste ca resedinta nu e aceeasi e peisajul pe care il vad pe geam. Nu stiu de ce e la fel , nu stiu cum e aceeasi oglindire insa in fata de alaturi ma vad pe mine intr-un stadiu mai putin avansat. Eu am trecut peste. Am invatat sa ador indiferenta. Ea insa , se cufunda in picturi cu cercuri rotunde , in scrieri grecesti si cuvinte pompoase. Eu traisem fara sa stiu ca macar cineva asa zis e pretundeni. Nu ma minteam ca cineva ma asculta. Nimeni nu era acolo si aveam ochii destui de deschisi si simteam suficiente lucruri incat sa stiu ca aveam dreptate. Si asta m-a facut sa fiu ceea ce sunt. Si sa pot trai chiar si atunci cand simteam ca nu am aer, sau ca e dat cu portia de cei care aveau puterea sa faca asta. Am invatat de-a lungul intamplarilor din viata mea ca nu trebuie sa ai lacrimi ca sa poti spune ca nu te simti bine, iar daca e vorba de un zambet fals uneori, stiu cu siguranta sa fac o copie fidela a realitatii...

miercuri, 16 iunie 2010

Vesti?

Am ajuns pe meleagurile atat de cunoscute candva insa am constatat ca am mai multi prieteni decat credeam. Fetitele brunete ma adora cu siguranta, si nu numai , doar nu am timpul necesar incat sa mai folosesc intenetul cu imprumut pentru o postare mai lunga... De la prieteni vechi am aflat vesti cel putin suprinzatoare pentru mine. Relatii de care nu stiam, ba chiar logodna pe care nu stiu cat de amnezica am putut fi incat sa uit ziua si intamplarea in sine. E ciudat cum unii incearca sa complice atat de mult o viata atat de simpla, dar nu au creierul necesar incat sa isi castige propria cale spre o viata reala...

joi, 10 iunie 2010

Revedere!

Niciodata nu am detestat atat de mult culoarea aceea a ochiilor atat de comuni. Insa in dimineata aceea erau distinctivi. Ura din mine a rabufnit peste toata imaginea pe care o avea omul pe care il cunosteam atat de bine si nu aveam sa il uit vreodata! Imbracat in rosu , haine de lucru si fata de moldovean fugit din penitenciare s-a facut remancata exact in fata ochiilor mei in drum spre gara! Era de necrezut, dupa atata timp sa il vad la o distanta atat de mica. Voiam sa il sfasii, sa ii fac rau , sa il fac sa simta cata durere a lasat in urma atunci cand a plecat in graba zilei de decembrie... Insa am apelat numarul care speram sa ma ajute, si regret atat de mult acum decizia luata! Masina lor alba cu numar in spate, a trecut de doua ori pe langa doi tembeli ce alergau unul dupa altul. Iar eu , ma postasem in mijlocul drumului timisorean sa ii ghidez spre calea buna incat sa se termine toata urmarirea asta , asemanatoare ca cele in filmele cu prosti... Girofarele erau pornite ce-i drept, insa nu ca ar fi speriat inculpatul care isi continua nestingherit drumul printre aleilei fara infundaturi, doar cunostea orasul atat de bine! L-am pierdut, inca odata , desi era in fata ochiilor mei, la nici macar 30 de centimetrii! Stiu insa ca il voi mai revedea vreodata si nu voi proceda la fel. Cat despre restul, un rebut al societatii cu 4 clase si recidivist, se pare ca are puterea sa calce in picioare intreaga putere de aparare a populatiei. Halal aparare...

miercuri, 9 iunie 2010

Sablon....

Uneori ma acuz singura de comiterea vreunei greseli absurde... Care defapt nu e atat de negativa precum pare. As fi vrut de multe ori sa fiu pe vremuri , unul din acea categorie de copii care doar cerea si in scurt timp avea tot ce voia. As fi vrut uneori doar sa pot adormi linistita in camera mea fara sa aud urlete ce se repetau deja atat de obsedant incat mintea mea le percepea ca ceva de rutina... Am vrut sa am incredere in oameni... In cei apropiati...apoi din ce in ce mai in exteriorul cercului restrans de familie si prieteni... Caci cel ce te stie, te distruge cel mai usor... Am avut incredere in oameni pe care ii credeam mereu altfel decat rebutul de data trecuta... Dar mereu s-a dovedit a fi defapt , un caracter format de acelasi sablon... As fi vrut o viata cu totul altfel... Dar fiecare lucru, bun sau rau... m-a facut sa fiu ceea ce sunt... Si unica teama pe care o am, nu e singuratatea, caci stiu ca mereu exista exceptii... Ci faptul ca eu in sinea mea, sa nu urmez acelasi sablon pe care il urasc atat de mult...

marți, 8 iunie 2010

Camping...in straini....




Unii oameni stiu sa isi pastreze in viata lor doar momente ce ii fac fericiti... Fara sa se gandeasca prea mult la partile neplacute din ea...

Fiecare tara are frumusetiile ei , doar ca noi , cei de aici, nu le stim valoarea in ochii unui strain... Nu investim, nu infrumusetam , nu facem publicitate asupra zonelor extrem de frumoase de aici...
Altii insa , nu trebuie sa mai spuna nimic , doar sa foloseasca un aparat de fotografiat...
Iar captarea acestuia vorbeste de ;a sine...
Uneori o fotografie buna, e de la sine desemnata a fi arta... Nu trebuie aparatura sofisticata, obiective, reflectoare , asa cum multi sunt obisnuiti... ci doar placere de a imortaliza momente, talent...si evident un peisaj pe masura...

Cu siguranta si noi avem locuri la fel de frumoase, doar noi.. nu le stim intr-adevar valoarea...
Si asta e cel mai mare pacat...

In primul rand , pe langa civilizatia pe care ar trebui sa o invatam de la altii, noi am putea tine cont de faptul ca strainii vad altfel viata, au alta gandire... Iar asta ar trebui sa fie un exemplu pentru noi... avand in vedere ca noi suntem in toate topurile Europei... pe ultimele locuri... Si nu ca nu am avea cu ce sa fim pe primele, dar nu avem cu cine...



Pozele sunt facute la Dragonlake , Grecia... Situat la o inaltime de aproximativ 2050m. Numele acestui lac vine de la mitul conform careia un dragon isi face linistit veacul prin imprejurimi... Iar altii s-au dus sa il caute... Si daca il gasesc sau nu, ramane de vazut...

[ Tymfi Dragonlake, in the Pindos mountain range, Greece ]


Copyright of photos A.Panagiotis , 2010

duminică, 6 iunie 2010

Goran...

Mi-am adus aminte de anumite faze din viata mea... Momente care nu le mai pot trai, pentru ca cei care erau atunci..acum nu mai sunt...



Melodia asta , e pentru tata! Lui ii place tare mult...iar mie imi aminteste de multe lucruri... Imbina arta fotografica cu adevarata calitate a muzicii..

Falsitate...

Am ajuns acasa acum cateva minute, si a fost o zi deosebita... Imi pare rau pentru felul in care s-a simtit ea de ziua asta speciala... Odata ai 20 de ani, pacat de faptul ca nu a putut zambi mai mult... M-am distrat insa, si va ramane acolo o amintire despre tot ceea ce azi s-a intamplat acolo... Sper ca si celei mici sa ii fi placut...

Am stat de vorba cu cineva si mi-a facut deosebita placere... Mi-a explicat multe lucruri, si mi-a zis anumite fraze cu care avea mare dreptate... Am avut azi si destule accesari ale blogului... Oameni pe care i-am deranjat probabil... Nu tocmai asta era intentia... dar imi asum responsabilitatea... Nu stiu cat de proasta ori cat de egoista par... insa azi chiar am inteles, mai pe direct, mai indirect, ca nimic in lumea asta nu va fi corect... Si nimic nu va schimba asta... Sa citez insa persoana de azi, avea dreptate " te adaptezi si ramai in tara, nu te adaptezi si pleci cu prima ocazie"... Dar oare acolo e mai altfel?... Urasc insa oamenii care vorbesc de rau pe cineva, acuza, cu asa zise fraze de la sursa sigura, si mai apoi... Fac orice sa para falsi... sa se linguseasca... Poate am ranit multa lume , cu multe lucruri... si daca imi dau seama de asta si simt ca merita imi voi cere scuze, desi poate nu v-a schimba nimic si uneori nu va aduce inapoi persoana care a plecat odata...candva... Dar de ce iti e atat de prieten in fata, si mai apoi cand te intorci sa iti vezi de drumul tau te ataca si nici nu iti vine sa crezi ce auzi despre tine din gura celui pe care il credeai prieten?... Da... blogul meu s-a plimbat prin e-mailuri azi... Dar nu ascund nimic, nu injur pe la colturi, nu acuz de hi5-uri si alte lucruri grave si mai apoi sa rad prieteneste... Spun ce am de zis... ce simt la momentul respectiv, desi pe parcurs imi schimb gandirea sau chiar imi dau seama ca eu insami am gresit... Dar nu sunt falsa... Cati oameni ar vrea sa aiba sute de admiratori falsi si in absenta defapt nu stiu cum sa indeparteze prezenta ta sau poate mai rau de atat?... Cum bine spunea si un profesor de-al meu " simti ca ai trait fara sa regreti atunci cand ai decizii si ti le schimbi pe parcurs in functie de ani, mentalitate, si greseli"... Niciodata nu am inteles falsitatea din unii oameni, de ce se prefac si de ce iti zambesc mereu cand iti sunt in fata iar mai apoi iti coboara toti sfintii la domiciuliu?... Poate gresesc eu , poate sunt prea tampita... poate ranesc fara sa vreau (in viziunea unora probabil fac asta intentionat) dar decat prieteni ce te ajuta doar sa te aibe la mana cu ceva, candva, de sigurata... mai bine doar cunoscuti...

Nu cer absolut nimic... decat sa nu vad in preajma mea oameni ce au cel putin doua fete... Esti rau? Fi... si-atunci cand cel pe care il acuzi iti e de fata...

Nu mai continui... stiu ca vor sari cativa iar... dar asta sunt eu... si azi...si maine... asa sunt si cand sunt intre cei pe care ii acuz si intre cunoscuti cu care imi permit... Decat sa crezi ca lumea te adora, mai bine sa stii adevarul... Uneori e mai linistitor... In rest, va multumesc tuturor celor care v-ati ocupat din timp pentru a citi, celor care ma intelegeti... celor care nu... Iar cateodata, imi cer scuze celor pe care ii atac intr-un fel sau altul... O zi placuta, si o viata si mai placuta...

vineri, 4 iunie 2010

Paranoia...

Uneori e prea tarziu pentru tot... Indiferent cu ce as vrea sa dau timpul inapoi... si daca pasii mei ar mai face aceleasi urme pe nisipul pe care il las in urma... Ma uit adesea la tot ceea ce continea trecutul meu... si stiu ca nu ma multumesc cu atat... Am realizat mult prea putine in 20 de ani de viata... Simt uneori ca ma ataca propria mea umbra... ca vrea un lucru anume de la mine... si picioarele mele isi formeaza singuri pasii spre un drum pe care nu vreau sa il cunosc... Centrii mei nervosi au luat-o razna cu siguranta... si e o singura linie pe care ma poarta fiecare zi ce trece, daca nu gasesc o solutie sa imi bariez tentele indiferente...egoiste... Destinatia ma sperie... ma induce in cosmarul din care stiu ca nimeni nu ma va trezi... E o lume mult prea singura sa te salveze cineva din bunavoie... Vor ceva in schimb... Si in unele momente mi-am dat si propria viata la schimb pentru un cineva anume... dar e acelasi prezent...acelasi trecut...care acum e nepasare, candva insemnau suspine si lacrimi... Paranoia incepe sa imi formeze o silueta a viitorului putin funebru... Devin atat de umbra pe un perete alb in loc sa-mi colorez destinul... N-am panze sa-mi ilustrez viata... n-am vopsea de ulei sa pastrez mai mult culoarea-n opera... Nu am talentul necesar sa-i detronez pe cei ce au ocupat de-a lungul instoriei pagini intregi de carti celebre...

Alerg cu placere spre piacuriile reci de ploaie... Si nu vreau sa mai plec. As vrea sa ploua pentru totdeauna... Sa se prelinga fiecare picur pana in interiorul sufletului meu... Sa-l umezeasca si sa ma faca nisip... Sa erodeze invelisul meu de piatra, consolidata cu fiecare fraza ce lua odata cu ea si o bucata din mine... Impiedica lacrimile sa cada... Sa omoare slabiciunea, strangandu-se si creand o intreaga artilerie... Ploaia e singura pe care o las pe deplin sa ma atinga... Nu vrea nimic in schimb...E singura... Doar sa nu se sparga atat de dur de asfaltul neinsemnat pentru pietonii prea grabiti sa ajunga la destinatiile propuse...
Uneori alerg sa prind o fraza... s-o transform in idee... Sa le innod in cartea albastra... Sa o vad acolo undeva... intr-o vitrina si sa nu am bani sa o cumpar... Pentru ca oricum devine un efort din ce in ce mai mare sa citesc ceea ce imi place... As scrie probabil sute de randuri... Mii de amintiri le-as imbina intr-o poveste... Dar cine o citeste?... Si-mi urmaresc proprii pasi, calcand in aceleasi urme pe care visam sa le fac mai demult... Insa vantul bate din ce in ce mai tare... si sterge parti esentiale din ele... Si va veni o zi... cand nu le voi mai recunoaste... Si-mi voi refuza proprii pasi... Iar ei, se vor sterge pierdut...cu fiecare adiere de vant ce o produce fiecare cuvant ce-l formeaza cate o buza cunoscuta... Voi trece ca o amnezica pe langa aceleasi voci le aud ca inca ma striga... Am sa desprind si ultima legatura de mani ce ma retine sa raman aici...

Nu vreau sa mai stau... Vreau sa-mi creez propria mea viata...

joi, 3 iunie 2010

Innocence



Am realizat ca vad lumea altfel... Nu zaresc inocenta in nici un om , si totul mi se pare fals... Le ascult cu mare atentie cuvintele, si tot nu pot da un sens frazelor ce le aud... Stiu ca in spatele lor se afla un cu totul alt adevar...



Ii simt ca se prefac , stiu asta din propria experienta... Si eu am devenit o maniaca, egoista si o criminala a sinelui... Si nu imi dau seama daca imi place inca tot ceea ce simt, tot ceea ce vad... Candva simteam ca pot face orice , fara sa sacrific prea multe. Acum am aceeasi vointa , dar parca pun intraga mea viata la bataie... si sunt pe cale sa o pierd... Ma regasesc pe mine , in caietele mele vechi... in pozele din copilarie, si in cele de acum 4-5 ani... fizic nu e mare diferenta... Doar putina maturizare... insa psihic... probabil nu m-as recunoaste eu insami... Partea sufletista din mine exista, stiu asta... am multe momente de slabiciune cand invinge... Insa, a fost ranita de prea multe ori ca sa mai am curajul sa o las la suprafata... M-am saturat de cei care se cred prieteni doar pentru faptul ca am petrecut cateva ore in oras alaturi de o sticla de bere sau suc... De cei care ma acuza...si nu-mi spun si greseala... Nu vreau sa mai vad oameni ce se mint cu fiecare fraza pe care o spun... As vrea doar sa imi aduc aminte... cum eram... Si am doar doua intrebari... Daca ar domina acea sensibilitate absurda...pana unde s-ar ajunge cu decaderea mea? Si sincer... Daca imi esti prieten... Daca crezi in inocenta aia tampita din mine... Daca ma acuzi... Sau de ma urasti... pentru simplul fapt ca te-ai saturat sa iubesti un monstru... Daca contez... De ce nu omori partea rea din mine, inainte sa fac eu o crima?... Tu, cel ce ai petrecut atatia ani cu mine... ma cunosti... ma simti... si vezi defapt in spatele cruzimii din ochii mei... o inocenta atat de blestemata...

Un nume urat....


Pe langa nervii pe care i-am avut ieri dimineata inaintea examenului la etica, s-au intamplat atat de multe lucruri incat atunci cand am ajuns acasa, singurul lucru pe care l-am mai facut a fost sa dorm... Fapt ceea ce demonstreaza de de nu dorm la 3 jumatate dimineata...

Una din asa zisele mele prietene,( cred ca in banat notiunea de prieten are alt inteles ) , a trecut un seminar fara nici o jena, chiar daca nu a calcat vreodata pe la ora de seminar tot semestrul, fapt pentru care am trimis si eu un e-mail sa intreb de ce unii trec si au fost invizibili , iar eu care am fost de 3 ori din 4... sunt considerata absenta... Evident singurul raspuns pe care am putut sa il primesc , pe langa "sa nu ma intereseze capra vecinului" a fost de la ea insasi " Pentru ca lucrez in televiziune."Face stiri sportive (de o luna ) cu aceeasi echipa...Poli Timisoara.Ca totul sa fie mai de inteles, o citez:"M-a trecut pentru ca lucrez in televiziune , am si luat salarul (...) Cum sa ai restanta tu , care esti cea mai buna din redactie " a citat ea ... Va da-ti seama ca cei care lucreaza peste 5 ani de zile la postul respectiv de televiziune , sunt nimicuri pe langa ea, atunci cand merge, tot la cunostinte apeleaza si la stadionul Dan Paltinisan...

Profesorul meu insa , a fost foarte dragut cu un mesaj in care si-a folosit "elodismele"... Nu m-a impresionat insa stilul de vorbire, si nici nu am de gand sa imi cer scuze pentru ca mi-am permis sa intreb de ce exista favorizarea asta stupida si interventii... Platesc 750 de euro pe an la facultatea asta , asa ca am dreptul sa stiu unde si pe cine se duc banii mei... Si in cazul in care am deosebita placere sa ma onoreze vreodata cu prezenta pe holurile facultatii si sa imi adreseze vreo intrebare, am sa imi cer politicos scuze pentru faptul ca nu am domiciliul in Timisoara , si numele meu de familie nu suna atat de frumos incat sa merite un seminar trecut... Dar mi-am dat seama ca singura proasta sunt eu... am uitat sa ma uit in buletin sa vad numele tarii in care traiesc... Cat despre prieteni?... Abia astept sa vad si alte stiri , ce nu contin alb-violet...

# In alta ordine de idei... am avut un chef nebun sa ma uit astazi la Tom & Jerry , asadar am downloadat intreaga colectie clasica de desene animate... Mi-aduce aminte atat de mult de copilaria mea...si am constatat totodata ca inca stiu ce se intampla in fiecare episod... Ar fi o zi de neuitat aceea in care voi gasi pe cineva sa aibe rabdare cu copilaria mea si sa ne uitam impreuna o zi intreaga la desene animate... Aprovizionati cu sucuri, dulciuri , chipsuri...si o patura moale...

# Nu stiu cati vor avea rabdarea sa asculte, dar... asta a fost Romania, si asta va ramane...

marți, 1 iunie 2010

1 iunie... ziua... cui vrea...


Si imediat trece si ziua noastra... a celor care inca avem parinti... Am fost in oras, sa ma pregatesc pentru slalomul printre picurii de apa pentru examenul de maine de la etica... Am vazut o batranica, vindea pachete de servetele nazale si seminte, ambele la 50 de bani bucata... in plina strada,pe o bordura... in frig si ploaie... Nu accepta sa ii dai bani ca unei cersetoare...asa ca am luat ambele produse... Nu am facut multi pasi ca in acelasi complex... printre atatia studenti... o alta batranica, saraca trecuta de doua ori mai mult prin viata decat oricare om pe care il vedea cu ochii... vindea flori... trandafiri de gradina... In fata mea o blonda, tare simpatica...si nu ma refer fizic... i-a oferit femeii ceva mai mult de 10 lei... Am auzit putin din scurtul lor dialog... si m-a facut sa ma opresc in ploaie..si sa ma uit pur si simplu ca o nebuna abia scapata de la spital...

" - Nu-mi trebuie mamaie, i-a aici florile...nu vreau asa...
- Lasa-ti asa...
- Nu i-au asa nimica, nu vreau...
- Bine, eu ma duc sa mananc acuma, si iau florile cand ma intorc ...'

Evident nu scapase...dar luase un singur fir de trandafir... Restul sa le vanda posibililor viitori clienti... Aproape ca plangea biata femeie... Si m-a facut sa ma gandesc, cat curaj trebuie sa aibe sa fie acolo si sa isi infrunte amintirile incat sa paseasca intr-o lume plina de tineri... Cate regrete, cate clipe isi aducea probabil aminte... Dar cu siguranta nu a venit din placere sa isi vanda florile...

Dar uite cum simple hartii...valoreaza mai mult decat omul in sine... Si asta e mare pacat... Caci adevaratele sentimente nu le cumperi... Le castigi....

O parte mai sensibila...

Inca o lectie invatata... Defapt inca un punct in plus la faptul ca oamenii nu sunt ceea ce par...

As vrea sa reusesc sa fac partile din mine una cu intregul... sa omor partea sensibila din mine... cea care da mereu sansa altor greseli si iarta oamenii la care tine... Da asta e inca o mare greseala.. Tine la oameni.. atunci cand nu mai mertita...cand nu mai sunt ceea ce erau... Cand nu mai e nici o sansa sa mai fie vreodata o cale in care sa fie totul bine... Iubesc partea din mine care trece pe langa problemele mele si ale lor fara regret... fara a se uita in urma... Rautatea din mine care se apara, jigneste in caz de nevoie si recurge la orice ar fi nevoie pentru a-si atinge scopurile...

Nu imi place deloc faptul ca pastrez totul in trecutul mintii mele... Si am atatea lucruri incat deja nici arhivate nu incap... Am dezamagit multi oameni, am ranit cativa...am distrus poate un numar mic dintre ei... Cu siguranta oamenii care tineau la mine vad in mine un inamic acum... As vrea sa am o zi, in care pot fi eu..si atat...fara repercursiuni... fara regrete...

Si cand spun ca regret anumite lucruri... ma refer la faptul ca m-am ridicat atunci de pe malul jiului...regret ca rozul nu a avut efect.... Ca am uitat ca augustul insemna si plecarea neamtului... Ca inca ma dor discutiile din parcul central...si faptul ca cei tari ca piatra veneau sa ma intrebe daca sunt bine si cel pentru care insemnam candva ceva nu... Mi-e dor de zilele dungate in alb si negru... ce acum sunt atat de gri.. Nu mi-e deloc indiferent ca nu voi ajunge sa-i vad genele lungi inainte de plecare... Mi-e greu sa stiu ca nu voi mai canta pe strazi ca nebuna... pentru ca versurile din cantec acum s-au capitalizat...

Asculta mai multe audio Muzica
As da aproape orice sa mai pot zambi la orele de religie cu atata copilarie in minte....sa trec podul peste jiu cu atata iubire in mine...sa stau in bratele sale pe scarile blocului meu sa aud 'va fi bine'... sa aud motorul masinii fara toba si sa imi vina sa il strang de gat putin cate putin...

Dar astea nu se vor mai intampla niciodata... indiferent cat de repede si cum ar ajunge viitorul in fata ochiilor mei... Am un drum vestic ce trebuie urmat indiferent de ce s-ar intampla... Asadar va trebui sa fiu o criminala a unei parti din mine... fara nici o sansa de a ramane in viata... fara nici un regret cauzat de absenta celei ce ma face mai umana decat ar fi fost necesar incat sa imi fie ... aproape bine...