vineri, 31 decembrie 2010

Descrescator

Ultima ora. Ultimele secunde ce le mai simt fara agitatia de sfarsit de an. Ma simt ca un pacient de la reanimare ce-si numara secundele pana la moarte. Nu sunt negativista,dar pur si simplu nu ma pot bucura de faptul ca imbatranesc. Nu ma pot simti bine cand imi dau seama ca nu am realizat destul in anul ce-a trecut. Jumatate de glob e deja in 2011, eu inca alerg de tot ce pot sa raman in trecut, macar inca putin. Nu-mi place deloc. Si nu vreau s-aud secundele descrescatoare urmate de false artificii. Omenire, trezeste-te! Te bucuri de propria pierire!

joi, 30 decembrie 2010

2010 Ultimul decembrie



Imi faceam loc prin zapada si ascultam o melodie plina de amintiri in parcul central. Apreciam mai mult decat in zilele trecute trecerea timpului. Si nu doar eu am sentimentul de azi. Mai sunt 24 de ore si anul a trecut. Mai sunt ore, pana un an ce mi-a schimbat viata ajunge sa fie catalogat la trecut. 31 decembrie... ziua in care fiecare isi recapituleaza anul cu bune si rele , si mai mereu ajungem sa o inclinam spre rau. Asa suntem noi oamenii, pesimisti convinsi.

Eu am facut lucruri ce nu credeam ca le voi face. Mi-am destramat vise ce traiau in mine de ani de zile , mi-am omorat sperante , si nu in ultimul rand , am destramat o relatie pe care nu credeam ca o voi lasa vreodata in trecut. Am si amintiri placute, plimbari pe malul Begai , pedalatul prin mijlocul orasului , construirea de castele de nisip in centru... Sute de zambete reale si placeri impartite la o simpla atingere de piele. Mi-e dor de tot ce-a fost, dar trebuie sa continui sa evoluez. Am simtit cum e sa fi singur anul acesta. Mai singur ca orice. Intre 4 pereti , intr-un cartier rau famat si un bloc de locuinte ce parea ca e din al doilea razboi mondial, traiam si numeam asta 'casa'.

N-am sa uit nici cum ma uitam in gol pe linia 1 , Resita , din gara in timp ce trenul in care trebuia sa ma aflu plecase demult fara mine. Niciodata nu mi-a placut sa trec in noul an, mereu aveam regrete. De ce sa fi tampit sa te bucur de faptul ca un an trece, si esti mai batran , mai aproape de singuratate si dorinta de moarte? Eu voiam sa fiu mereu copil , iar acum cand vad ca cifra se modifica iar , si eu sunt din mileniul trecut in viata... ma sperie.

Nici ceea ce vad in oglinda nu seama cu ceea ce eram in fotografiile de pe raft. Dar am invatat sa pierd mai mult decat in tot restul vietii mele. Si mai ales sa nu devin dependenta de un lucru, ci mereu sa mergi mai departe. Mi-e dor insa de cainele orb ce ma simtea de la poarta, de clatitele arse si plimbariile prin ploaie.Nu pot insa trece peste tot raul ce a urmat. Am acumulat ura cat pentru urmatorul deceniu tot. Am avut o singura zi disperata in tot anul. As fi dat orice atunci sa opresc timpul in loc si sa alerg spre Cluj. Ar fi fost insa prostesc, fara rost probabil si deloc apreciat gestul meu idiot.

Aveam insa ca drept zid invizibil de forte ce ma opreau vocea celui pe care-l iubeam ce ma respingea. Ii acumulam cuvintele intr-un saculet cu ura. Le indesam si le inmulteam sufocand iubirea oarba ce-mi umpluse mintea. Nu ma mai durea ca nu era asa cum fusese acum mai bine de 2 ani. Asta a ales... Asta a avut. Asta are!

Viata mea a capatat un alt sens acum. Si nu garantez ca va tine, nici ca voi fi venic iubitoare. Niciodata atat cat am fost, dar am invatat sa iubesc altfel, sa apreciez in alta masura oamenii. Sa rad cu pofta desi imi vine sa plang, si la un moment dat zambetul nu va mai fi fals.

Nu garantez vesnicia, si nici fidelitatea orbeasca, insa sunt alt om, ce nu mai accepta injosiri. Sunt eu asa cum sunt. Nu cea mai frumoasa , nici cea mai inteligenta dar sunt cea care merita mai mult decat femeia falsa pe care o vei avea langa tine. Candva vei fi convins de asta. Candva... prea tarziu...

M-am schimbat si eu , am schimbat si oameni importanti pentru mine,dar asta e evolutia. Pierderea laturii sensibile si placrimilor pe drum nu e cu siguranta involutie.

Mi-e teama insa ca devin din ce in ce mai inumana. Nu mai plang , nu ma mai doare pierderea lucurilor importante si nu-mi pasa daca ranesc pe cineva din jurul meu. E prostie, orgoliu si mandrie , sau doar maturitate? Nu am insa timp sa descopar raspunsul. Vreau doar sa profit de toate cele 365 de zile ce vor urma si sa le traiesc in felul si intensitatea celor mai putin de 24 de ore ramase din anul ce m-a invatat sa pierd, m-a facut sa uit, sa iert , si sa iubesc, dar si sa urasc din plin.


Asadar, cu bune si rele ...mi-e dor de vara , de privelistea orasului seara, de sticle de vin ascunse fara sa aibe inteles, de tavanuri umede si profesoare pensionare bebune. Nu neg, mi-e dor de tot. Imi lipseste tot. Dar am pierdut doua lucruri ce aveau radacini inca din clasa a 7-a. Trebuie sa accept asta si sa merg mai departe,fericita cu ceea ce am , multumita de ceea ce voi avea.

Odihneste-te in pace de maine...2010...

miercuri, 29 decembrie 2010

Vis

Mi-am amintit sute de lucruri intr-o franctiune de secunda. Milioane de motive pentru care continuam sa respir. Te-am simtit absent in tremurul pielii mele si nu tremura la fel de exotic fara atingerea ta. Mi-e greu. Si n-am sa-ti recunosc vreodata, ca acum toate visele mele te au in prim plan...

sâmbătă, 25 decembrie 2010

joi, 23 decembrie 2010

Recunostinta!

S-au realizat cativa din cei alaturi de care am crescut. Unii s-au remarcat pe domenii pe care nu aveau inclinatie atunci cand erau copii, de altii insa nu am mai auzit nimic de ceva vreme. Putini dintre ei nici macar nu mai traiesc desi inca suntem prea tineri pentru moarte. Condoleante pentru ei , noroc pentru cei ce vor sa ajunga sus si multa putere de a rezista celor ce au facut ceva.

Cat despre mine?... Mari prostii am facut in copilarie, am crezut ca exista prietenie reala, am mintit pentru ea, am lovit si ranit pentru ea. Dar avea doar scopuri. Am facut rau oamenilor care nu aveau nici o vina doar pentru a multumi pe cineva. Si regret asta. Chiar daca nu schimba cu nimic situatia. As vrea sa dau timpul inapoi, sa refac greselile de atunci. Sa fiu egoista si sa tin cont doar de ce simt eu. Mi-e dor de perioadele in care ma strigau sa ies afara, desi nu stiam cat de fals e fiecare voce care ma striga. Am crezut ca mi-e prietena reala cea cu care imi pierdeam pentru prima data zilele jucandu-ne, apoi am crezut ca asa e destinul atunci cand pleaca si nu se mai intoarce vreodata. Am continuat sa sper ca e realitate atunci cand gasisem in cea din clasa vecina o prietena reala. PRima indragosteala de un baiat a aratat realitatea, iar acum trec pe langa casa ei, fara sa mai trec dincolo de gardul ei si sa ne povestim tot felul de lucruri. Ultima mare lovitura a fost recent. Credeam ca ne-am maturizat si exista totusi acum prietenie reala. Dar tot in perioada asta facusem cele mai mari greseli si toate pentru a acoperi urmele ei pentru prietenia ce o credeam fara cusur. Pacat insa ca materialismul si viata de capitala m-a lovit urat peste fata incat sa imi deschid ochii si sa realizez sper, in sfarsit, ca prietenia intre doua femei este ireala si imposibila. Mereu va exista invidie, rautate si concurenta. Si nimeni , nu merita sa-ti manjesti viitorul cu greseli pentru o falsa realitate.

P.S. Chiar daca nu are rost, pentru ca nu voi fi iertata niciodata pe deplin, imi cer sincer scuze pentru greselile mele prostesti celor pe care i-am ranit , insa nu m-au ignorat, ci mi-au deschis ochii incat sa realizez ca doar eu am fost cea care a gresit intr-un mod stupid pentru cineva ce nu merita.

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Alterego

Am incercat de multe ori sa ignor coincidente evidente ale vietii mele. Sa imi las lucrurile ce m-au definit in urma. Sa uit de aprilie, iulie ori octombrie... Mi-e dor sa fiu copil, sa trec pe langa blocurile arhicunoscute pe dinafara...si sa ajung in locul unde nu trebuia decat sa ma uit altfel incat sa insemne cate ceva. Mi-e dor sa merg cu fruntea sus pana la subsolul cladirii si sa fiu mandra de mine ca peretii contineau diferite lucruri ce-mi purtau semnatura ori talentul. Aveam candva talent. Si se pare ca l-am lasat pe caloriferul din coltul holului...
Sunt insa prea straina acum pentru acele locuri. Mi-e prea greu si sa pasesc in interiorul cladirii ce-mi sufoaca inca amintirile cele mai adanci.Nu ma mai cunoaste nimeni, nu ma mai vrea nimeni acolo. Sunt o necunoscuta printre cei care se cunosc atat de bine.
Imi amintesc si acum, felul in care stateam pe patura verde de langa brad si citeam mesaje citate, insa zambeam fara sa vreau. Si continuam sa stau privind in tavan, sperand s-aud sunetul unui nou zambet cat mai repede. S-au schimbat multe de-atunci. Am aflat intre timp 'cate fire de par are un om', au schimbat trotuarul, nici o masina nu mai umple spatiul de langa biserica mereu inchisa,am ratat prima ninsoare, si am fost singura in 17-le trecut. Nu e ceea ce-mi doresc. Dar trebuie sa infrunt. Sa inteleg ca nu mai e nimic asa cum era in copilaria mea. Nimeni nu ma mai vede adorabila, micuta si fragila. Si nu voi sta sa plang la geam numarand secundele din anul asta, la fel cum nu-mi va suna telefonul sa aud cele doua cuvinte in prima secunda a anului. Astept sa treaca totul, sa dispara anul ce a avut multe schimbari, mai mult urate decat frumoase pentru mine.

Sunt sute de lucruri ce nu le-am spus niciodata. Posibil doar pentru ca voiam sa par invincibila. Sa nu simt, sa nu las nici o parte ce poate fi ranita la vedere. Dar am facut-o. Undeva in copilaria mea cand m-am indragostit cum nu o voi mai face vreodata de un mic ciudat. Nu paream prea urata pentru el, nici prea rea, ci mai degraba adora partea mea demonica. Nu am spus niciodata ca ziua primului meu sarut a fost asa cum o visasem inca din copilarie, si nu am planificat nimic. Pana si ploaia a completat visele mele. Radeam de fiecare colt pierdut de urmariri, ori intalnirile la 7 dimineata. Nu mai e nici locul in care am primit primele mele flori de la un baiat. Tin minte doar culoarea, zambetul lui si ploaia... Nici zgarietura de pe mana stanga nu mai e, desi a rezistat mult prea mult pentru o simpla atingere a acelor de pin. Nici de tremuratul de iunie nu vreau sa-mi mai amintesc. Am fost copila, si am profitat de asta. Mi-am trait o amintire cu cineva ce era alterego-ul meu. Chiar daca nimeni nu intelegea de ce mi-am vandut sufletul inamicului. Dragostea e singurul razboi unde dormi in pat cu dusmanul. Si nu va mai fi niciodata la fel. E ultimul decembrie trait in felul acesta. E ultimul meu decembrie...ultimul vis... Ultima luna a unui an ce nu se va termina la fel!Dar toate astea, pentru ca stiu de ce te-am iubit asa de mult, mereu o Elyse va avea un Matt si invers!



Viitorul poate fi altfel, dar niciodata nu as schimba nimic din trecut! Nimic! ..'asta inseamna nu ca nu-mi aduc aminte, doar ca nu vreau'...

vineri, 10 decembrie 2010

Frig in interiorul unui geam


Viscolea ridicol. Fulgii inghetati iti loveau fata lasand urme rosii dureroase. Nu era iarna pe care o voiam in amintiriile mele. Era straniu sa nu mai vad copii ce se imbraceau in parcuri si se-ntreceau in crearea celui mai mare om de zapada. Erau ocupati, cu vituralitatea. De parca le-ar fi teama de lumea reala. Nici pe strada nu mai vezi atatia oameni , acum alearga cu cat mai mult posibil mai departe de frig, si nu e nici o deosebire intre ei si cei tinuti in incubatoare. Oamenilor le e frica de realitate. Si eu privesc frigul din spatele unui geam, nedorindu-mi prea mult sa fiu pe partea cealalta. Sarbatoriile de iarna isi pierd farmecul lor aparte. Iar noi, rand pe rand, ne pierdem integritatea, amintirile si sentimentele pe care oricum nu le mai lasam sa iasa, doar le sugumam putin cate putin. Dar suntem prosti. Mari prosti. Amintirile nu mor odata cu noi, iar sentimentele se transforma-n amintiri.Noi suntem, am fost...si nu vom fi vesnic, dar depinde de noi daca alegem sa stam incubati sau sa ne lasam realitatea sa-nvinga, sa se transforme-n fugi de zapada...chiar daca vor cadea, se vor topi la prima caldura. Dar va ramane nostalgia frumoasa a celor ce raman sa sti c-a existat...

miercuri, 8 decembrie 2010

Ave!


Sper sa fie ultima data cand ochii mei se inverzesc atat de urat. Cand simt ca sufletu-mi cade pe jos si e calcat in picioare. Nu ma mai trezii niciodata cu sunetul vocii tale. Nu vreau sa il mai aud. Pentru prima data in viata mea nu vreau sa recunosc tonalitatea ei! Vreau s-alerg , talpile-mi sa fie gadilate de iarba uda, departe de trecut. Departe de tine. Nu vreau granitul patratos alaturi de mine. Nu-mi place duritatea. Vreau atingeri calde, semineuri sfaraind si trosnetul de lemne arse. Nu regret nimic, viata imi e prea scurta. Am avut nevoie de multe lovituri sub centura sa spun si mai ales sa simt ceea ce simt acum. M-am simtit incatusata. De sentimentul ce-l purtam si vinovatia ce-mi ardea bucati din mine cu fiecare amintire revenita-n prezent. Dar de azi...durerea si golul din sufletul meu m-a eliberat. Niciodata nu am vrut sa pornesc un razboi...pentru ca tu niciodata nu ai avut pe deplin un motiv pentru care sa lupti cu daruire!


Alb-Negru - Amintiri ( 4.S.k. )


Ai fost doar o parte din dragostea mea...


miercuri, 1 decembrie 2010

La multă minte, România!


Era să şi uit. E ziua ţării , româniilor!!! Trezirea din somnul vostru cel de moarte!Savuaţi gustul sângelui de tiran. Fi-ţi fraţi şi visaţi împreună la ce nu veţi ajunge vreodată. Aprindeţi luminile-n oraşe, steagurile tricolore ancoraţii-le la vedere, şi umpelţi-vă sufletul de bucurie. România a mai îmbătrânit un an. Dar tot imatură este...Poate la anu' va fi mai bine?...Pe dracu! Oricum, lăsam răutaţiile deoparte acum, măcar de ziua ta mareaţă ţară, şi cu drag îţi dedic o melodie pe care o ştii de 20 de ani încoace (doar cu versuri contemporane )... Iar dupa audiţie , patrie dragă ,un somn uşor ca cel de moarte , aşa ca până acum!



Şi-aşa la încheiere
Cu bune şi cu rele ,
Asta-i ţara Românească
Doarme până piere!

La mulţi ani , româniilor... şi pân' la anu' poate mai pune-ţi creier de la creier, sa faceţi împreună România să gândească liber...aşa ca la ProTv...

Oty!

Nu stiu eu prea multe despre comunism, insa una din putinele persoane pe care le pot numi prietene, desi nu am vazut-o vreodata... mi-a spus multe despre acest lucru. Otilia, este din Chisinau...si nu are deloc ideea unui comunism intiparit in memorie. Desi mi-a povestit multe,am inteles ca locul in care sta e totusi unul frumos, cu multa istorie controversata in urma si nu in ultimul rand un loc in care nu am fost, dar vreau sa merg cu cea mai mare placere. Ascult acum melodia pe care a postat-o ea pe facebook, cantata de sora ei, pe care o voi posta aici, cu speranta ca nu ma va acuza de lucruri rele:)) (P.S. : sper ca nu te supara faptul ca ti-am furat o poza sa o pun aici sa stie lumea despre cine vorbesc:P )
E o melodie pe care ar trebui sa o ascultati dincolo de ritmurile muzicale si sa ii intelegi pur continutul, interpretarea cuvintelor, pentru ca... Asa suntem noi... uitam si lasam mereu lucrurile deoparte pentru ca nu avem timp de ele, iar maine poate e prea tarziu pentru tot.



Cu ocazia asta ii multumesc mult bloggeritzei mele, care mi-a fost un cititor fidel , si m-a facut de multe ori sa nu las balta blogul meu. Iti multumesc mult Otilia!

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Rosu , feher , green !

Ma simteam ciudat. Un sentiment ce nu-l mai avusesem vreodata. Voiam sa simt sub talpa altfel de pamant...dar mi-era o teama enorma. Nu stiu de ce. Mai fusesem acolo. Stiam cum te privesc oamenii in uniformele pe care voiam sa le port si eu candva.Stiam ce ma asteapta. Dar... mereu exista un gol...ce va ramane. Si sunt tare curioasa ce-l va putea umple.
Amuzant? Nicidecum. Mai ieri stateam cu o bluzita subtire si cautam o umbra, azi incerc sa acaparez ultimul strop de caldura sa-mi incalzeasca pielea.

Nu lungesc prea mult postarea de azi... Abia vad fluturasii mici ce apar pe ecran la fiecare atingere a unei taste, insa noroc prin faptul ca imi cunosc laptopul si pot scrie aproximativ corect si daca ochii mei viseaza un vis deja la jumatatea lui.

Nu am mai vrut Romania! Si asta a fost singura motivatie, asa ca mi-am luat frumos cateva lucruri si am fugit spre vest. Nu foarte departe, ci la vecinii unguri... Vreau sa zic, nu departe ca teritoriu...ca-n rest...

Ce-i drept, cam nimic nu se compara cu privelistea racoroasa de pe malul Dunarii inainte sa se scurga tot rahatul Europei la noi in tara. Imi cer scuze pentru poze, nu sunt prea clare, pentru ca frigul de acolo se cam juca la degetele mele si nu puteam fixa aparatul.Dar intentia conteaza nu?...

Va atasez niste poze, sa va lamuresc putin de ce vorbesc asa. P.S. Nu jignesc Romania, doar arat diferenta intre o tara frumoasa - neingrijita si o tara saraca din punct de vedere peisagistic insa ingrijita. Care va castiga in fata ochiului european oare?Sa explic pe scurt. Stateam pe malul Ungariei...si priveam la slovac in bucatarie sa-i fur meseria :))Tot Slovacia , acolo in departare... Si pomii unguresti :)) , barca din Dunare insa... nu stiu cui apartine. :D

Am continuat drumul de la Esztergom spre concentratia cea mai mare de unguri pe metru patrat. Capitala! Cat de multi puteau sa fie? Printre fragmentele de somn lin, apucam sa fac vreo poza insa nu pot posta zeci.

Cum am sange de roman in mine, a trebuit neaparat sa vad si mall'ul. Asa ca am cautat unul ce merita vazut.
Si-a meritat. Insa de ce am fata asta? Pentru ca Nu mi-am permis alta de acolo, cursul valutar nu accepta leii pe care ii aveam la mine, erau prea fiorosi pentru unguri... Defapt... Cei ce ma cunosc...Stiu!

Am ajuns insa intr-un oras putin mai special pentru mine. Greu de pasit pe teritoriul lui... Debrecen. Era o senzatie extrem de necunoscuta. Nu teama, nici durere, nici macar surprindere sau multumire de sine. Ci pur si simplu ... o stare de nimic... Dar am privit, recunoscut, tinut in amintiri...Si am plecat. Nu foarte fericita ca las totul acolo din nou. Insa nu va ramane asa. Lucrurile se vor lamuri pana la urma si nu am de gand sa las Romania sa acapareze totul din mine.Am plecat fara sa regret o clipa faptul ca tricolorul ramane sters in urma mea. Eram prea fericita ca imi voi lasa pasii apasati pe teritoriul ce miroase doar a rosu, alb si verde ...

Ah' da... To be continued, evident! :D

luni, 22 noiembrie 2010

Fait mal!


C'est une journée étrange.Est un jour quand Je veux embrasse sa mémoire.C'est tout un autre monde que tu vois regarder. Mes yeux voient la vérité. Tu ne C 'est pas parfait. Non je ne suis pas la princesse en bleu de ton bois dormant, mais je suis toi femme.

Il faut que tu saches.J'ai compris tous les mots, j'ai bien compris, merci. Tu ne m'aimez pas. Que les choses ont chang?, que les fleurs ont fan?Que le temps d'avant, c'etait le temps d'avant.Que si tout zappe et lasse, les amours aussi passent. J'irai chercher ton ?me dans les froids dans les flammes .Je te jetterai des sorts pour que tu m'aimes encore.

Fallait pas commencer m'attirer me toucher, Tu me fait mal!
Fallait pas tant donner moi je sais pas jouer!

Vos jeux seront les notres!

Tu le vois je suis bien reelle et je veux de toi pour amant.

joi, 18 noiembrie 2010

til' I Die!

Nu imi este foarte bine in ultimele zile. Si sunt momente cand as vrea sa se cam termine totul. Nu sunt emo, nu ma refer la sinucideri aiurea si alte prostii. Doar vreau sa existe o zi in care sa rad cu adevarat si sa nu ma mai doara nimic nici fizic nici psihic... Pana atunci insa... intamplator am auzit un pasaj dintr-o melodie care imi era draga acum ceva vreme.

Asta!

joi, 11 noiembrie 2010

Insomnia!


Sunt într-o margine a vieţii mele în care privesc din exterior propria-mi soartă de parcă aş vedea un film de prost gust exact din primul rând. Sunt vinovată, cu insomniile mele ce-mi distantează sufletele celor de care îmi pasă, sau aparent le pasă şi lor. Însă prefer un sunet de clape într-o linişte neagră, decât să dorm într-un colţ de pat în fiecare noapte. Prefer să dorm singură oriunde decât să îmi fie la fel de frig cu cineva alături.

Ştiam de mică faptul că în mine există un temperament definit altfel, mai puţin întâlnit. Însă asta nu absoarbe de vină pe nimeni ce mă considera ciudată. Sunt eu, aşa cum vreau să fiu, fie că e vorba de atunci când râd din adâncul sufletului meu şi-mi umple inima de galbenul ce-l adoram din copilarie, fie că mi-e dor de negrul adolescentin. Sunt eu , cu puţine regrete, fără sentimente, cu o realitate ascunsă aşa cum mă cunosc doar cei ce mi-au rupt coastele să-mi apuce inima şi s-o rupă-n două cu fiecare frază.

Asteaptă însă un moment oportun. Ţine-ţi oboseala-n frâu şi numără scundele de viaţă. Urăşte-mă până dimineată, doar să-mi zici fără rost că seara mă iubeşti. Apucă-mi amintirile şi sugrumă-le. Nu am nevoie de ele. Eu nu mai simt. Nici oboseală , nici durere, nici dor. Rupe-mi trecutul din mine şi provoacă-mi căscaturi adanci. Provoacă-mi răni ce să indice calea degetelor tale pe pielea mea ce-o adorai într-o vreme.Dar lasă sângele-mi să curgă! Să se prelingă pe amintirile tale. Se va termina odată. Şi voi fi albă, rece...si pură... Fără viaţă...şi atunci voi putea să adorm... De tot! Atunci e momentul în care poţi zâmbi liniştit, şi să-mi dormi alături.

Cântă-mi un cântec de somn şi nostalgie. Te voi auzi indiferent unde mă voi afla. Chiar şi atunci când trupu-mi şi sufletul vor fi în locuri diferite. Amintirea ta mă va ţine-n viaţă şi trează, şi în momentele în care toţi înceară să mă adoarmă pentru totdeauna!

vineri, 5 noiembrie 2010

Perfect inexistent



Am auzit dintr-o mica greseala o anumita melodie... Simpla... spunea doar ca ''you and me, we used to be together...everyday together''. Mi-am vazut multe fragmente ale vietii mele in mai putin de o secunda, tot ce era mai marcant in viata mea, mi-a trecut prin fata ochiilor de parca as fi fost un bolnav in stare critica, iar sufletul meu vrea sa plece, oriunde, oricum, doar sa nu-mi mai faca parte din trup. E atat de trist cand te gandesti ca fiecare se naste singur, moare singur. Si ne mintim de-a lungul vietii ca nu suntem la fel de singuri... Mi-e dor de parti din oameni, de chipuri ce le stiam candva, si nu le mai recunosc in prezent. De corpuri ce le iubeam si le urasc acum cu fiecare celula ce-mi desemneaza fiinta. As vrea sa-mi construiesc omul perfect, sa fiu o psihopata, criminala ce-si creeaza un Frankenstein propriu. As lua privirea de copil inocent al celui ce-mi forma pasii de-a lungul vietii, si presam fiecare dala de marmura a teatrului, mainile reci al celui ce-mi facea ora 3 mai frumoasa, buzele ce nu le-am putut uita de pe bancheta de spate a masinii. As fura si putin din stilul de viata al celui ce e departe sufleteste de mine, dar il leaga un sentiment ciudat. As fi continuat amplasand corpul ce ma tinuse in brate atat de strans , sarutandu-ma pe frunte ultima data, si comportamentul galben al unei veri frumoase. Dar trebuie sa ma multumesc cu ce am nu-i asa? Cu falsitati si amintiri ce decad intre bine si rau, intre a ierta sau a lasa totul sa treaca indiferent. Vreau doar atat. Sa fiu copil, s-o iau de la capat. Ar fi cu totul altfel. Si asta doar pentru mine, pentru ca pur si simplu mi-e dor sa fiu eu, si am si uitat cum e sa fi fericita. Mi-e dor de tot ce-a insemnat copilarie cu relele ei cu tot. Mi-e dor de realitatea 'j.d-ului' incadrat in dreptunghiul zgariat cu cheia, pe peretele ce m-a schimbat pe mine pentru totdeauna.

luni, 1 noiembrie 2010

Pentru ca pot!

E amuzant atunci cand te gandesti la faptul ca era o vreme cand lumea se oprea in loc. Astazi vad ca timpul trece, si pierd tot ce las in urma. Pierd oameni pe care ii voiam in viata mea, si alaturi de care tot restul viitorului meu ar fi fost altfel. ( Sper ca acolo unde esti, sa fi bine...odihneste-te in pace! )

Nu ma pot indragosti de primul de pe hi5 care mi-a cerut un id, si nici de primul strain interesat de blogul meu pe care mai apoi il gasesc pe facebook. Sentimentele mele trebuie consolidate, si impaturite cu grija si pastrate in formol o viata intreaga. Eu am prea putine sentimente ca sa le irosesc pentru orice jeg de om. Sunt doar cativa ce au o parte din mine. Carora le doresc doar sa le fie bine. Indiferent ce vad ei in mine sau prin ...mine...

Nu o lungesc. Nu am chef... Vreau doar sa zic, ca mereu oamenii importanti stau in spate... Sunt momente cand fara anumite persoane parca nu pot sa zbor...dar asta nu va insemna niciodata ca voi ceda,si nu voi invata sa merg pe jos. Pentru ca indiferent ce as lasa in urma,viata mea continua... mi-e dor de voi! De voi toti, care nu mai sunteti, si care mi-ati schimbat viata cu absenta voastra.

Odihniti-va-n pace!

sâmbătă, 23 octombrie 2010

Gata!


Erau doar luminile ce nu se mai uneau pentru a forma o cale spre o lumina puternica finala. Iti mai amintesti insa de acel moment, acea poveste ce nu a avut niciodata un happy end? Poti sa faci ce vrei de maine! Sa te plimbi pe bulevarde, sau sa-ti doresti sa paseasca lumea pe tine sub forma de dale pe un bulevard celebru. Nu te mai insotesc. Am obosit s-alerg din ce in ce mai incet spre ceva inexistent. Pasii mei nu te mai urmeaza , iar eu nu ii mai fortez. Atata pot. Atata vreau.
Nu mai pot fi fata care plangeam intr-una, si care isi pierdea cate o bucata de suflet pentru fiecare pas ce nu ti-l mai auzeam pentru ca fugea in directia opusa mie. Nu mai conteaza de ma lasi in mijlocul unui drum, chiar daca ar veni si moartea spre mine. O astept cu drag, tu doar pleaca. Nu te mai uita in urma. Tii minte cum stateam si umezeam pielea fetei mele iar tu radeai si simteai placere. Iti umpleai inima cu razbunare. Savureaz-o,e ultima, caci inamicul tau s-a sinucis! Si nu ! Nu ma mai suna cu vrajeala... Sunt de-azi tot ea...cea rea ce-am fost si-aseara!

vineri, 22 octombrie 2010

Vis spre un oras romantic de unul singur ...


Nu am cum sa iti scriu, nu vad... Ma chinui fara rost sa descifrez ultimele mesaje pe care le pot scrie. Ultimele! Nu mai rezist sa ma complac in situatii idioate, si sentimente nerecunoscute. Am facut greseli, poate mai multe decat ai tu luni de viata, dar pot fi altceva. Am vointa asta. Sti asta. Cand imi pun in cap ceva, obtin...sti asta! Ma cunosti mai bine decat oricine!

Da-i drumul, alearga singur prin propria ta ploaie!

Eu voi fi bine, aici in natalitatea ta, m-am obisnuit sa fiu asa...lasata singura intr-un oras nesigur. Din nou. De aceeasi persoana pe care o lasesem candva sa fie totul pentru mine. De ce faci asta? De ce dai vina pe mine ca apoi tu sa treci mai usor peste multe. Cum ma poti acuza mai apoi ca ma schimb, ca sunt rece?

E 13:47... unde sunt? La 3 km distanta de unde ar fi trebuit sa fiu. Si nu, nu am cum sa am incredere ca va fi altfel de data asta. Nu mai pot sa ma mint ca nu e nimic demonic in noi doi. Stiu doar ca nu mai pot...nici sa scriu...nici sa uit....nici sa plang... Drum bun! Asfaltul parizian sa-ti gadile picioarele incet, cat sa uiti de gropile orasului transilvanean, si amintirile din perioada AS-ului...

joi, 21 octombrie 2010

In slujba divinitatiilor... proprii!



Fara nici o referire directa asupra unor categorii sociale , sau umane, m-am cam lamurit azi ( daca pana acum inca aveam dubii ) ca cei care pretind a lucra in slujba lui Dumnezeu, sunt defapt mai pacatosi decat oamenii simpli.

Am fost azi in Catedrala din oras. Oameni batrani, ce abia mai stau in picioare ingenuchiau in fata unor tineri ce pretind ca au terminat teologia, evident fara rost. Am vazut azi cat de fanatici sunt oamenii cand vine vorba de religie. Nu ii atac, nu ii judec, dar daca vrei sa te rogi unei divinitati, oricare ar fi ea, o poti face frumusel si acasa, la serviciu, sau in oricare alt loc. Divinitatea e pretutindeni nu? Deci nu te aude doar din cladirea mare , impunatoare si ornata cu auriu ca si casa unor rromi mai instariti.

Nu am inteles niciodata de ce exista meseria asta , in sensul unui salariu , carte de munca si evident multe alte privilegii. Slujesti o divinitate nu? Deci o faci pentru ca o adori, crezi in ea si sti ca te ajuta, nu iti faci din asta o meserie. Cati nu fura si spun ca sunt donatiile parohiei ori cutia pentru cantina saracilor.

Mare dreptate are fraza romanului in care zice ' Un preot roman , arunca in sus banii parohiei , Dumnezeu isi opreste ce vrea, iar ce cade intra-n buzunarul lui' :))

Si apropo, tu! Om in reverenda ( ca sa nu spun ca sunt comici in mantiile lor ) , tu , cel ce ar trebui sa fi exeplu pentru oamenii simpli, cum poti avea curajul si nesimtirea sa apari in fata celorlalti zicand 'Doamne ajuta!' cand tu cu familie acasa, stai si amagesti fara sens un tanar suflet pur de fata ? Rusine!

P.S. Fara referire la nimeni din postarea de sus, doar sustinandu-mi punctul de vedere cu pagini simple de pe internet... Va las exemple... Mai multe le cautati si voi, sau ...pur si simplu imi da-ti dreptate!

http://www.realitatea.net/preot-in-ipostaze-porno-pe-internet---vezi-imagini_372826.html


http://stirileprotv.ro/stiri/eveniment/orgie-sexuala-la-manastirea-caldarusani-un-preot-in-pat-cu-un-tanar.html

http://www.agentia.org/anchete/un-preot-si-a-ucis-copiii-in-biserica-si-apoi-s-a-sinucis-4694.html

http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Slatina-Un_preot_a_fugit_in_Grecia_cu_30_de_calugarite_0_350365374.html

http://www.tion.ro/stiri/romania/articol/un-preot-este-acuzat-de-o-tanara-de-viol/cn/news-20080921-05175148

Si pe langa asta, sa nu mai spun ca in primul rand icoanele sunt incalcarea celei de-a doua porunci de-a lui Dumnezeu , si anume ' Sa nu-ti faci chip cioplit, nici alta asemanare, nici sa te inchini lor', dar lumea tot isi lasa rujul pe ele. Atunci caricaturile pe care le numiti icoane, facute de orice copil de clasa a 2-a pe sticla cu acuarele nu e un pacat, nu e bataie de joc deformarea in asemenea hal al unei divinitati? Sincer... Macar vorbiti cu cineva talentat caci e groaznic sa te rogi incalcand porunci unei strambaturi , si platiti-l din cutia milei, ca har Domnului, prosti sa va sustina si sa nu vada sarlatania sunt destui!

marți, 19 octombrie 2010

A mea!




Traiesc visul unui roman simplu. Si ma numesc asa pentru prima data in viata mea. Nu sunt mandra deloc. Am parasit ardealul. Iar sentimentul ciudat de 'acasa' inca ramane in interiorul meu. Am incercat sa mai postez de multe ori ceva , ma tot straduiesc sa nu vad ultima postare atunci cand intru pe blog. Nu am prea mari idei, si nici starea necesara unei postari de o mai mare amploare. Ma simt de parca as fi pierdut totul. Si trebuie sa o iau de la inceput. Incepand chiar cu invatatul unui mers, pe niste drumuri mult mai urate acum. Nu mai am parte de vis, nici speranta. Ambele vise ale mele de pe vremea scolii generale s-au pierdut in aceeasi vacanta. Si asta doare ingrozitor. E prima data cand recunosc ca sunt doborata de propriile mele alegeri si sentimente. Merit insa totul. E vina mea... E doar vina mea... Pentru tot ce se intampla de azi inainte!

marți, 5 octombrie 2010

Timpul sa spui "good bye"


Dupa cum spuneam candva in alte postari. E un timp pentru toate. Acum e timpul sa plec. Fara regrete ca alta data, fara sa ma uit in urma. Fara sa mai vreau sa fac ceva in afara faptului ca trebuie sa imi rezolv greselile in legatura cu mine si cu momentele in care am lasat ca altceva sa stea mai presus decat mine. Am gresit enorm facand asta. Si pentru asta lucrurile nu vor mai sta la fel. Sau mai bine zis "nu o sa mai fie la fel, pur si simplu".

Poate ca au fost oameni ce au sustinut ca nu sunt egoista. Voi fi. Promit! Nu voi mai recunoaste nici o slabiciune sentimentala si nu ma voi mai lasa calcata in picioare. Voi tine insa minte totul ca o poveste ce si-a mutat destinatia, si au murit cativa actori. Se mai intampla nu? Si fiecare rau te intareste. Si stiu sigur ca undeva in spatele lacrimilor ce le am acum in ochi se ascunde o fiinta ce nu are mila. Va veni si vremea in care voi spune fara nici un pic de regret "now it's your turn to cry". Credeam ca undeva in trecutul meu mai exista un om, nu doar egoism.

Voi tine minte ultimele cuvinte ca "crezi ca eu vreau sa se termine totul?". Raspund doar prin "why are we strangers when our love is strong?". Poate ca acum ma simt mica, neinsemnata si prea plina de teama pentru lumea ce ma asteapta, dar nu mai spun niciodata "i guess i need you baby", si asta o jur! Nu ma mai mint cu nimic inexistent si stiu ca undeva acolo cineva ma asteapta sa ma intorc. Si o voi face. Pentru ca sentimentele se pot imparti si pentru altcineva. Le-am tinut prea mult pentru cineva ce nu le merita.

"My wickness caused you pain?" Stiu cum e! Crede-ma. Ma dureau multe. Dar taceam doar pentru ca voiam sa iti mai zic odata "cat de fragil esti".

Imi pare rau doar ca tu traiesti din lucruri urate , pe cand eu imi las in amintiri doar lucrurile bune. "see?I dont know why i liked you soo much", dar stiu ca va fi un timp cand va fi totul doar ca un spectacol la care poti zice doar " how about a round of aplause ?"

Sper din tot sufletul pe care spui ca nu-l am sa nu ajungi sa fi ca un "dumb (...) standing outside my door", pentru ca voi fi plina de ura si orgoliu si vei auzi doar "go on and take a bow, cuz it's over now". Imi pare rau ca totul a ajuns sa fie inversul verii din 2008... Vei ajunge sa simti ca ura nu mai e suficienta si ca nici gara nu mai e aceeasi atunci cand linia 4 nu e ocupata. Niciodata nu ne-am sincronizat, stiu! Dar eu lasasem totul acum, pentru ca stiam ca "it's kill you inside to know that i am happy with some other guy".

"I dont wanna do this anymore"... Si indiferent cat de mult as avea asta in sange , " I dont wanna be a murderer", asa ca te las in lumea ta.
Cat despre mine?Hmmm... "NU!Nu ma intorc iarasi din drum... Nu vreau sa zici ca-ti cer prea mult... vreau sa-mi dai doar un sarut de ramas bun".

In rest?

Regrete?Eu nu am regrete!...

luni, 4 octombrie 2010

The Secret


Fiecare om are propria sa gandire. Insa gandurile tale determina realitatea. Esti ceea ce gandesti.
Credeai ca sti totul? Nu... Stiai ca nu stii. Daca insa ai cam 2 ore libere din viata si suficienta rabdare si concentrare sa pricepi, uita'te... Merita!

[ Vincere aut mori! ]

Secretul Legea Atractiei Partea 1-a (din 2 parti)



Si partea a doua...


Secretul Legea Atractiei Partea 2-a (din 2 parti)

" ...Incepi student, continui farmazon, devii savant sau ministru și termini călcat în picioare de mulțime sub formă de Bulevard... "

miercuri, 29 septembrie 2010

Timp

Nu stiu ce gen de om esti tu, insa la mine viata in general se rezuma la 'totul sau nimic'. Asadar nu stiu cum am ajuns la o cale de mijloc a momentului. M-am cam plictisit de Petrosani , unde candva ma simteam acasa. Dar de acolo din vest, nu stiu nimic de ce se intampla aici si nu ma dezamageste asadar nimic. Nu-mi pasa de alte parti, de alte orase, aici sunt oamenii alaturi de care am crescut,aici sunt cei ce ma pot face sa ma simt cel mai bine, sau ma pot dezamagi intr-o secunda, fara cale de intoarcere.

Din pacate , s-a cam ajuns la stadiul in care toti isi spun problemele, fiecare are ceva de zis, ceva de intrebat ,de propria sa persoana desigur, dar auzi din ce in ce mai rar fraza : 'tu esti bine?', 'tu ai patit ceva?'.



Stiu ca totul a cam trecut. Cam toata perioada in care unica mea grija era sa cobor din scara blocului si sa ma joc in nisipul din parcul de alaturi. Am mai facut asta, nu neg. Pe bulevardul orasului vestic. Era distractiv, dar nu mai era timpul potrivit. Nu imi pasa de cei ce se uita la mine, ma durea doar faptul ca mainile mele se jucau cu nisipul doar din amintire, si nu din placerea de a face cel mai mare castel sa demonstrez celorlalti ca am mai multa imaginatie.

Multi spun ca exista un timp pentru toate. Un timp cand unica grija e sa nu-ti julesti genunchii atunci cand iti dai jos rotile ajutatoare de la bicicleta, sau sa mai modifici cate o nota in carnet in timp ce fugi sa asculti pe la usa clasei tale care acum e plina de parinti, plin de emotii sa nu iti auzi numele de data aceasta.
Un timp cand te indragostesti de cineva doar pentru ca se uita frumos la tine si iti zambeste. Dar mai apoi, prin dezamagiri inveti ca nu e suficient. Asa ca va veni un timp cand vei da totul doar pentru ca pretinzi ca esti fericit cu persoana de langa tine. Vine apoi vremea cand constati ca te-ai inselat.Si E TIMPUL sa urasti,apoi sa fi dezamagit si sa iti revi in forta, pentru ca nu lasi ceva sa te doboare. E TIMPUL sa realizezi a nu esti fericit.Si nu mai nici indragostit. Treci peste dezamagiri sentimentale si ajungi sa stai cu cineva doar de dragul faptului ca te intelegi cu ea, nu neaparat sentimental , insa e TIMPUL sa iti faci o familie. Nu mai esti adolescent sa iti permiti sa te joci cu sentimentele altora. Apoi e timpul...sa daruiesti totul altcuiva. Unei parti din tine... Si unica ce o mai iubesti inocent. Pentru ca vremea inocentei a trecut... Din pacate inainte sa ai TIMP sa savurezi tot prezentul...

" Timpul este moneda vieţii tale. Este singura monedă pe care o ai şi numai tu poţi hotărî cum o vei cheltui. Fii atent ca nu cumva să-i laşi pe alţii s-o cheltuie pentru tine. "

marți, 28 septembrie 2010

Unde a gresit?

Fara prea multe cuvinte sau tente emo, postez doar asta...



Ma cunosti , nu? Atunci stii de ce e asta pe blogul meu... " singurul care vine si il mai alina...este cel pe care-l batea fara vina!"....

duminică, 26 septembrie 2010

Fals!!!!


Crezi si tu ca inca exista bunatatea in oameni? Sau sinceritatea absoluta atunci cand e langa tine? Adevarul il vrei? Nu, nu exista. Te mint cu nerusinare uitandu-se fix in ochii tai, fara sa clipeasca. Si ce doare cel mai tare, e faptul ca iti sunt atat de prieteni in fata ta. Si te-ar pupa si-n c*r. M-am convins de multe ori de acest lucru, insa mereu dadeam vina pe o greseala. Dar am o intrebare.. Cat dracu sa tot gresesti? Esti facut din greseli?

Hai sa aducem o scurta poveste pentru cunoscatori si cei ce se simt cu musca pe caciula (sa nu uitam unde trag mustele , da? )

A fost o zi..cand o gradinita a insemnat un inceput de relatie ce era tot ce voiam.Pana au inceput din ce in ce mai multi oameni sa isi doreasca sa mearga la gradinita.Aceeasi... Si au inceput discutii, certuri intre copii pe jucariile ce existau acolo. Fiecare voia sa acapareze totul si il calca in picioare pe prietenul de langa, pretinzand mai apoi ca sunt aceeasi oameni ce se dedica unul pentru celalalt. Timpul a trecut, si s-a ajuns la tehnologia informatiilor, si la un stadiu mai ridicat, si mintea mai coapta. Am ajuns mai apoi, fara sa realizez prea repede ca nici acolo nu exista realitate, dar paseam insa langa acelasi om alaturi de care am trecut prin zeci de obstacole ca la circ cu dresori ne experimentati, facand o ultima imortalizare a peisajului si a corpului meu in cadrul mainilor lui ce ma tinusera in brate zeci de nopti.

S-a terminat asadar si gradinita, si scoala generala cu holurile ei mari si colturile pline de amintiri si frustrarile unor sentimente neintelese. Inteleg acum faptul ca nu mai fac parte din aceste teritorii... E ca si cum as fi prea mare deja pentru cuibul meu iar tot ce mai simt e un imbold din spatele meu ce ma indeamna sa-mi iau zborul impingandu-ma cat mai aproape de margine. Voiam sa cad, era tot ce voiam sa fac... Sa nu ma mai intorc si sa astept sfarsitul gravitatiei, acolo jos...indiferent cata durere ar lasa asta pe corpul meu ce invoca atatea imaginatii prostesti.

Am pierdut tot ce ma facea sa ma simt bine candva, si nu mai am parte de mult de linistea unui camin cald si vocea unui parinte ce te face sa adormi fara nici o grija. Unicul lucru ce ma face sa ma simt in viata e amintirea unor clipe ce inca ma fac sa zambesc. Mi-am triat persoanele ce fac parte din viata mea acum. Nu am nevoie de celebritate si prietenii false.Avusesem celebritatea in care toti ma salutau dar nici unul nu avea timp de mine in cazul in care fata mea nu schita zambete frumoase. Nu am nevoie de tinere ce viseaza masini si barbati , nici de cei ce pretind ca ar face orice pentru mine dar orgoliul lor ii tine la distanta. Nu vreau nici macar sa mai contez pentru multi. Vreau doar sa pot rade o singura zi, fara sa simt ca am probleme ce m-au facut sa imi pierd din stralucirea albastra a ochilor si i-au transformat in verde. As vrea sa combin o amintire al marmurei gri, cu pavaje colorate si acoperisuri verzi. vitralii si subsoluri umede si covoare rupte intr-un pat in care dormeam linistita.

Ah'...nu te lasi calcat in picioare?... Te-a sfatuit prietenul tau? Acelasi ce ar fi facut orice sa fiu a lui macar o noapte sau imi impuia capul cu relatiile tale pasagere din copilarie,ori uita ca ii esti prieten pentru primul organ genital feminin ce apare in peisaj si il gadila la orgoliu? Hai sa va las o amintire unora dintre cei ce ma cunoasteti si stiti ca nu fac nimic neintentionat...

Pun pariu ca va place melodia..



Sunt oameni pe care ii credeam buni insa, fara sa vad partea emo din ei ce pretinde a fi un casanova de prost gust. Si imi ramane un singur lucru pe care il pot face. Sa imi continui un drum, singura si in siguranta fara oameni ce ma vor pentru propriile placeri. Nu vreau mila din partea voastra, nici sa ma intrebati daca sunt bine. Nu vreau compasiune si imbratisari subite. Cine ma stie cu adevarat ma poate gasi oriunde, cei ce pretind... sunt niste mascote, prea simple sa imi ocup viata. Asadar... nimic altceva nu mai conteaza, doar ... imi pare rau ca am netezit tepii unui arici, ca am ranit o cartita si am schimbat viziunea unui ungur... Restul? Pregatiti-va de razboi. Caci daca ati ajuns in situatia in care vreti sa-mi faceti rau sa fiu acolo, va fac pe plac. Voi fi acolo sa savurez fiecare moment din suferint voastra. Mi-e foame de rani, si nu fizice. Iar tu, ma vei hrani...jigodie!

joi, 23 septembrie 2010

Cutie!


Obisnuiam sa cred ca traiesc intr-o lume prezenta. Pana mi-am dat seama ca defapt respiram ultimele guri de aer dintr-o cutie ce se strangea si se facea mai mica cu fiecare an in care eu inaintam in varsta. Am invatat de-a lungul timpului ca toata falsitatea asta are un rost, si ca eu am devenit la fel de falsa pentru ei odata cu zilele ce le-am petrecut in societate. Asta e o adaptare pentru ceea ce ne ferim sa recunoastem ca suntem cu adevarat.

Totul s-a petrecut destul de brusc, imi dau seama de asta cand ma gandesc la faptul ca ieri adormeam fericita gandindu-ma doar " ce-mi trebuie mai mult decat ceea ce am", pana azi... cand defapt totul s-a transformat in " Stii ce? Nu'mi pasa..." Culmea? Chiar nu imi pasa... Nici daca toti oamenii pe care ii cunosc dispar, pentru ca oricum au un scop. Nici daca nimeni de maine nu ma mai iubeste, pentru ca nu multi m-ar fi iubit daca as fi avut in plus inca 30 de kg si ochelari grosi si pistrui. Nu imi pasa nici macar daca de acum voi fi singura si voi ramane in casa, si ma voi plimba doar eu cu mine insami pe strazile pe care mai demult le paseam cu drag alaturi de inca o pereche de pasi ori mai multe. Stii de ce? Pentru ca da!Taiesc intr-o cutie, dar tocmai mi-am largit-o la nivelul unui intreg univers!

joi, 16 septembrie 2010

I am not a stranger...




Nu sunt o straina... Sunt cea ce te facea sa zambesti in multe dimineti... si iti strica unele seri doar sa zambesti din nou maine!

duminică, 12 septembrie 2010

no matter

Alcoolul din aerul lui mi-a dat la un moment dat curajul sa spun ce nu spusesem vreodata in intunericul gardului de beton... A fost insa prea neinsemnat totul si a ales altceva. Nu am talent la scris acum, nici nu vreau sa am sau sa mai ofer vreunui om din trecutul meu impresia ca imi mai pasa de ceva. Voi lasa impresia de om stabil, de neinduplecat si fara sentimente. Oricum mi-au adus numai necazuri de fiecare data. Am avut slabiciuni, iar una de azi s-a incheiat. Nu voi mai spune ce simt si nu voi mai demonstra nimic. Pentru ca nimic nu conteaza atunci cand timpul e pierdut. Iar ceea ce simt eu va ramane doar pentru mine, fara regrete, fara durere si amagiri idioate... Bye...

joi, 9 septembrie 2010

Un singur...leu...

Imi dadusem demult seama ca iubeam un leu ce manca femei...Le devora bucata cu bucata, dupa ce le selecta cu privirea si le urmarea ca pe o prada. Se juca simplistic cu hrana ce nu avea sa-l sature vreodata. Si nimic nu era de ajuns pentru lacomia ce ii inasprea pielea si i se ascuteau simturile dupa fiecare miros de femela. Nu mi-a ajuns insa niciodata gandul ca am obtinut destul. Voiam totul. Chiar daca asta insemna sa ma las aprent hrana in fata altor lei. Aveam de gand sa invat fiecare gest de felina ce avea sa inebunesca supremul. Nu voiam prade usoare desi eram un simplu crustaceu. Nu ma multumeam cu trecutul. Voiam un prezent si un viitor la aceasi treapta de piatra pe care statea regina. Nici un centimetru mai jos. Nici unul mai sus.

Invatasem de-a lungul timpului cat stateam dupa copertine ca trebuie sa ai un dar si o incredere extrema in sine atunci cand vrei tot publicul la picioarele tale. Ma saturasem de umbra si intuneric, iar indiferent cat ma calma tacerea voiam un zgomot infernal in viata mea. Unul pe care sa-l ador. Voiam gemete de placere si zgarieturi pe piele. Voiam sa las urme ce nu vor putea fi uitate sau sterse prea usor. Imi placea sa ma hranesc eu insami cu suflete ce nu stiau ce vor. Ma intarea fiecare amintire a lor si fiecare privire pierduta a celor ce fusesera candva alaturi de mine in intuneric. Voiam lumina. Sa pot straluci demn in lumina unor reflectoare imense. Sa contez pentru cine conteaza pentru mine. Nu pentru orice...om..sa spunem.

Simteam mai tot timpul ca vreau acei colti si maxilarul puternic sa se infiga in gatul meu si sa-mi opreasca rasuflarea. Indiferent cat de dureros ar fi, cat de sadic parea ori pana unde ar fi fost limita. Voiam ca viata mea sa fie pentru prima data in ghiarele singurului om pe care il lasam sa ma domine. Era un leu feroce! Stiam asta. Desi vazusem lacrimi ce-i inundau ochii. Insa invatasem ca si cei puternici plang. Dar doar pentru motive plauzibile , putine si foarte dureroase. Timpul trecea insa, si probabil in defavoarea mea, pentru ca vara trecea. Amintirile deveneau totul. IAr fiecare zi de azi devenea un ieri mult prea repede. Nu mai puteam trai aici. Nu voiam sa mai fac asta. Uram aceleasi ecouri, si sunetul de sticle sparte, aceeasi placa obsesiva si scenarii de prost gust in filmul care nu seamana deloc a familie. Lasam totul aici. Si nu pot spune ca fara regret. Pentru ca degetul meu nu e sufocat de acelasi inel albastru. Si in vest nu voi avea cearceafuri colorate pe care sa le strang in pumni ca amintire. Nici om caruia sa-i pot spune o vorba. Pentru ca nimeni nu mai e demn de incredere. Pentru ca voiam totul, trebuia sa dau totul. Si am facut-o...iar acum ramane aici... Fara sa ma mai ascund in compartimente ciudate.

Insa am inteles ca nu se hranea cu acea carne frageda sa isi mentina viata. Nu cauta sa acapareze prad doar pentru a nu flamanzi... Ci doar de teama faptului ca nu voia ca totul sa fie doar istorie... Si nu mai puteam sa il privesc in ochi, desi as fi vrut sa pastrez fiecare moment al ploii, care insa spala fiecare urma de cenusa ramasa... Era simplu. Nu sunt amintiri. Nu pot schimba trecutul. Eu urma sa plec,trecand de granita ce ma facea sa pasesc in doua lumi de-odata... iar el avea o singura sansa de scapare incat sa nu flamanzeasca nestiind nimic despre mine... Sa uite!

luni, 6 septembrie 2010

Un balci pentru nimic


Azi s-a terminat nebunia din Petrosani. S-au dus si zilele orasului, si tot alaiul de rromi si necunoscuti ai locurilor de pe aici. A fost ...spectaculos... daca asa se defineste adunatura de butoie de bere golite de pseudo smecheri, si sutele de mici ce sfaraiau pe gratarul incins, desi erau prajiti din prima zi a spectacolului. Insa toata lumea trebuie sa faca bani nu? A fost mai degraba un balci de mana a doua, si niste mataitoare despuiate pe o scena amplasata rapid, care evident mimau totul (ca doar au experienta sa mimeze multe alte lucruri) si aveau speranta ca cd-ul lor sa nu cumva sa fie zgariat. Jalnic pot spune, mai ales ca se numesc 'artisti'. Oricine miauna in microfon si are atata iubire de sine incat sa aibe incredere ca nu se face de ras in fata unor oameni , e deja un star. Cel putin o mare vedeta ce vine si iti da singura autografe, nu trebuie sa le ceri. Ca doar in sinea lor stiu ca sunt de apreciat. De cine? Asta incerc inca sa aflu... Defapt nu trebuie sa stau prea mult daca stau sa imi amintesc faptul ca foarte multi au iesit pentru imbulzeala, unii aveau treaba ( vorba unui prieten ' grija la buzunare, imi fac meseria' :) )iar altii au venit pur si simplu sa isi etaleze talentul innascut...

Am ramas insa cu unele faze in memorie... De exemplu, talentatii de pe scena au facut vechea schema in care se presupunea ca 'frumoasele' trebuie sa urle cat de tare puteau. Eram in mijloc cu ai mei prieteni, si vedeam cam tot. Un tipat foarte puternic de figuranta ce si-a rupt o unghie se auzea undeva in lateral si se tot apropia de urechea mea. NE-am intors cativa, si am vazut minunatia ce urla. Era satena, par lung... ochi rotunzi, caprui... ca de broasca... Si un zambet alb, minunat cu cateva cariute ce se rezolva la dentist... Sa omit partea in care era plina de fond de ten cu cateva nuante mai inchise si un decolteu ce sufocau sanii si asa rataciti in sutienul cu 3 numere mai mic? Oricum, cred ca majoritatea isi dau seama cine se afirma defapt. Si cati oameni ar fi fost daca ar fi fost un concert sustinut de Guta, sau de ... Elton John de exemplu.

Una din lucrurile ce m-au marcat negativ insa... A fost dezamagitor sa vad cum zeci de baietei de cartier cu maxim 7 clase , cat se poate de burtosi , mai iubiti de soare si cu cat de putin par in cap era posibil, se ingramadeau sa dea cu pumnu-n fata spectatorilor ce ramaneau uluiti de forta de care dadea dovada 'sefu'... Ca in salbaticie. Mascului predominant trebuie sa aibe forta, supusi si ..evident mandria faptului ca el e mai tare ca altul... La cativa pasi... Niste maghiari, stateau si priveau pierduti cum lumea trecea pe langa ei... si nimeni nu cumpara , nici macar nu se uita la marfa expusa... Erau doar simple obiecte de artizanat si design, prelucrate manual, unde e nevoie de imaginatie, talent si placere pentru detalii. Era o creatie in baza unei adevarate arte, doar din lucruri ce pentru altii sunt banale. Si clientii? Undeva mai incolo, sa isi masoare forta pumnului, sau pur si simplu...prea saraci sa cumpere arta...

sâmbătă, 4 septembrie 2010

17 ( un prost cat sapte )


Pentru prima data cand uram numarul 17... Si niciodata nu as fi crezut ca va fi posibil. Era numarul ce il iubeam , la fel cu ma iubesc pe mine, si inca cateva lucruri putine din viata mea. Fusese mereu un ideal al vietii mele inca din copilarie. Avusesem 17 desene in prima mea galerie expusa. Mereu voiam totul, intre par si impar... 8..si 9.. Suma lor... Acelasi 17.... Amintiri ce nu vor fi lasate vreodata in urma , au fost la aceeasi data... Aveam 17 ani... cand am avut curajul sa ma accept asa cum sunt. Sa ma iubesc pe mine insami. A urmat un aprilie , 17... Cand incepusem sa invat ce inseamna sa iubesc...incet incet... Continuarea a venit cu acelasi numar, in iunie...cand avusesem curajul sa imi daruiesc iubirea si celui pe care il iubeam. Acelasi numar, septembrie, alt an... imi schimbasem visul si viziunea asupra unor lucruri... Insa de data asta uram continutul acestui numar, frumos inscriprionat pe un metal prea galben pentru placerea mea. Cuvinte fara sens, pline de ura?, sau nici macar nu stiu ce sentiment a fost, l-au indepartat de mine pe omul pe care momentan il iubesc.




Da, a-ti obtinut ce a-ti vrut. Va felicit lighioanelor. V-ati atins scopul. Dar inca sper ca timpul le va rezolva pe toate. Si stiu, niciodata lucrurile nu vor mai fi la fel, pentru ca oameni rai exista pretutindeni, si niciodata nu vor suporta sa stie ca 'vecinul' e mai fericit. Si vor baga bete-n roate. Dar roata aia oricum se va intoarce, iar atunci cand veti fi fericiti, galbejitilor, altul mai cu mot in frunte se va trezi sa futa va meciul. Si e asa frumos , mai ales cand totul e o mare baliverna. Crede-ma, stiu ce inseamna sa improvizezi. Visul meu e sa lucrez in domeniul unde fiecare barfa cu priza la public in plus imi va miscora capacitatea buzunarului sau va adauga o cifra la contul bancar. Dar minciunile se platesc, si nu cu bani din pacate... Si asta e grav... Foarte grav. Pentru ca recuperarea nu o poti cumpara, si nici macar redobandi nimicule!

Am atata imaginatie si inteligenta incat sa ranesc un om daca vreau, sau sa il joc pe degete, insa nu si atunci cand inseamna ceva pentru mine. Dar da, poate iar iubesc pe cine nu trebuia sa o fac. Las' ca-mi trece. Candva... cumva...

Si indiferent ce s-ar intampla. Nu am decat regretul ca inca o data un leu si-a crezut asa numitii aliati... Eu voi supravietui, la fel ca pana acum, doar mai indiferenta, mai detasata, si mai rece cu jegurile de oameni ce incurca vietiile altora.

Pentru un singur cer insa... galbenul din sufletul meu are un regret pentru naivitate... Si da... te iubesc... 03...

RehciepS

Credeam ca va fi altfel... Speram ca odata cu timpul totul sa fie lasat in urma ca un sentiment indiferent si tot ceea ce a reprezentat sa fie o parte a trecutului de care vreau sa imi amintesc cu drag. Ma inselasem amarnic. Mi-am dat seama de asta din momentul in care stiam ca sunt mai putin de 100 de metrii si ezitam sa continui sa fac pasii ce ma apropiau de ceva ce lasasem in urma candva. Nu aveam insa sa ma las invinsa. Aveam omul ce ma sustinuse mereu in orice prostie la doar doi pasi distanta. Asa ca am continuat sa omor partea sensibila din mine. Si m-am trezit cuprinsa in bratele ce le cunosteam atat de bine din stransorile de mai demult. Nu as fi vrut sa ii dau drumul, cel putin nu pentru moment. Stiam ca apartinea intr-un fel sau altul, cel putin moral altcuiva... Dar nu mai conta cand simteam ca lumea e a mea in momentul ala.

Revenisem rapid la integritatea si duritatea normala. Ma indepartasem de tot. Dar nu ma detasasem complet. Priveam pe ascuns orice miscare sau interes. Imi lipsise asta. Nimeni nu ma privea cu o asemenea dorinta. Nimeni nu vazuse in mine in primul rand un om, inaintea unui oarecare fizic. Nu auzisem vreodata vreo acuzatie din buzele ce nu le atinsesem de-o vreme. Erau ale mele insa, in fiecare amintire, in fiecare moment din acel trecut. Insa noi totusi traiam in prezent.

Priveam in interiorul ochiilor lui , si ma intrebam ce anume simte, ce gandeste. Nu mai putea intui asta. Nu ii mai auzisem vocea si nici reactiile nu mi le mai aminteam. De parca totul fusese candva , de prea mult timp incat sa imi mai amintesc. Nu voiam insa sa mai inviu nici o durere ce ii provocase candva un sentiment ce nu-l cunoscuse pana atunci. Si ca de obicei, totul s-a terminat cu o portiera trantita... incet de data aceasta... Doar cu o revenire de fiecare data pe meleagurile orasului minier...

Iar drumurile vor continua sa fie la fel, cu alte simtiri , alte prezenturi... Insa odata , vor fi dungi negre la o linie de start... si un stegulet de pace...alb-albastrui...

vineri, 3 septembrie 2010

Pentru unii conteaza...

Nu voiam sa scriu azi. Defapt nu aveam nici o inspiratie... Insa fara sa vreau am rascolit ceva pe internet sa pierd vremea inainte sa fie lumina afara (ma tem de intuneric de la o vreme:) ). Am gasit din link in link, ceva ce m-a facut sa raman fara cuvinte... pur si simplu... Stiu ca multi in lumea asta nu au suflet, si trec cu vederea toate detaliile ce fac viata mai frumoasa, insa sunt acolo oameni ce ar da totul pentru inca o perioada de viata. Oameni ce apreciaza fiecare moment, si mai ales oamenii din jurul lor. Iar acesti oameni ar da orice sa traiasca , pe cand altii si-o irosesc fara rost...

Va las doar sa vedeti despre ce e vorba...

duminică, 29 august 2010

A plouat iar...

Iubeam ploaia... Insa azi o detestam mai mult decat orice. Ma ranea fiecare strop ce ma facea sa ma simt mai aproape de moarte...mai rece... Imi atragea atentia fiecare masina ce trecea, si cautam fara sa realizez cerul negru pe placute albe. Si nu imi acceptam slabiciunea. Nu aveam de gand sa imi recunosc ca era a doua oara cand o pateam. La aproape aceeasi intensitate. Nu imi venea sa cred tot ceea ce se intampla in jurul meu. Cat de departe de mine auzeam fiecare sunet. AVeam doar sfasietura nedescrisa in cuvinte de dupa ce realizezi ca ai pierdut o parte din tine.



Faceam pasii rapizi spre el, si nu stiu daca pentru faptul ca voiam sa il vad sau sa mai petrec cateva clipe. Nu as fi vrut sa il indepartez niciodata de mine daca nu voiam sa ii vad culoarea ochilor ce refuzau sa ma priveasca. Nu mai aveam aer ci doar un nod in gat si ochii imbibati in lacrimile ce le urasc atat de mult. Trebuia insa sa plec. Stiam ca eu trebuie sa fac asta. Ma durea fiecare centimetru ce-l pierdeam din atingerea mainii lui. Dar a ajuns la final...ultimul deget atins...Infundat doar de sunetul portierei trantite si plescaitura pasiilor prin ploaie.

Azi...a plouat de la ultimul vis, pentru prima data. Era apa peste tot, atat din mine,cat si din cer, si pretutindeni... Doar unele erau mai sarate ca altele... Unele s-au oprit...altele inca mai cad!....

sâmbătă, 28 august 2010

Inca o data!

In zadar as incerca sa explic ceea ce simt acum. As putea descrie insa stare prin lipsa... Pur si simplu un gol. Si atat. Un vid ce nu are definitie ci doar sentiment. Am o dezamagire completa pentru mine insami pentru slabiciunile pe care mi le las pentru animite persoane. Si as vrea sa le opresc, asa cum as vrea sa nu imi mai ud pielea fetei fara sens. Sunt priceputa la zambete false, multi stiu asta. Am creat imaginea de om fara sentimente, atunci de ce eu nu pot sa ma mint? Ma simt inutila si neinsemnata. Iar unicul lucru pe care vreau sa il fac e sa omor partea din mine ce ma raneste de fiecare data cand o las la suprafata. Vreau sa fiu demonul pe care il descriu, fara sentimente, fara priviri din mila , fara sa ajut pe nimeni niciodata. Vreau sa fiu singura in lumea mea perfecta, asa cum le las impresia multora, fara sa-mi impart simtiri care se vor termina indiferent de ceea ce incerc sa fac sa opresc asta. As opri timpul... dar nu acum..e prea tarziu. L-as fi oprit acum o zi... cand inca imparteam ceea ce aveam de oferit. Am mai simtit asta, stiam ce urmeaza. Si nu m-am oprit. Iar asta e motivul pentru care ma detest.

Nici nu stiu motivul... defapt nu voiam sa am dreptate. Nu acum. Nu de data asta! Am schimbat pareri cu oameni ce mi-au facut parte din viata ani de zile. Dar nu pot discuta despre ceea ce simt... Stergatoarele mele au probleme... Asa ca spun doar atat...

E ultima data cand mai impart pasiuni cu un leu...

Un razboi de unul singur...


Poti intelege sentimentul care te face sa deschizi mai bine ochii dimineata pentru ca realizezi ca nimic nu mai e asa cum le-ai lasat seara precedenta? Nu pentru ca nu mai sunt din punct de vedere fizic acolo, ci doar pentru ca in timp ce dormeai cumva ti-ai schimbat viziunea asupra lor, conceptia asupra importantei lor in viata ta.

Totul se transforma in jurul tau, si tu si eu suntem constienti de asta. Si nu ma refer doar la tine, ci incerc sa induc aceasta idee in mintea oricarui om cei citeste lucrurile astea si incearca sa le descifreze...

Niciodata nu am tacut atat demult! Si nu stiu daca e bine sau rau. Nu stiu daca ma ascund, sau daca e bine ceea ce fac. Nu imi place! Stiu asta si eu si tu in sinea ta. Oricat as zambi , oricat as incerca sa spun ca totul e in regula lumea e alta cand aud doar scartaitul de roata la capul meu si nu sunt cinci...e doar unul... Ce ma priveste insa la fel de pierdut pe cat il privesc eu. Simte ca nu il mai iubeste nimeni, pentru ca si eu uneori uit sa il hranesc... Nu stiu de ce continui sa imi obosesc mintea cu tot felul de minciuni cat timp o parte din mine se lupta sa iasa la suprafata si nu... nu e Sekmet... Dar nu vei mai afla asta niciodata... E ca si Blair si Chuck, fara final fericit.. ca si Elyse si Matt fara ultimul deznodamant... Sa nu crezi inca ca nu mi-e dor de acoperis si artificii, ori de rasetele tale atunci cand iti raceam fata fierbinte cu mainile mele vesnic reci , pe vremea cand aveam sute de intrebari dar trebuia sa ne limitam la cinci. Nici o alta respiratie nu lasa acelasi ecou in urechiile mele , si nici o alta privire nu ma incita atat. Dar nu ma cunosteam eu insami. Si nu te mai voiam. Nici pe tine, nici trecutul , nici pe ei. Ma simteam ca si Kyra, prea straina de tot ceea ce simtisem candva. Ma goleam sufleteste si-mi daruiam clipe unui viitor necunoscut. Fara sa conteze ce urma. Ignoram partea asta mereu. Stiam ca stelutele te vor dori, si apa nu va mai picura niciodata asa pe clanta dimineata devreme. Nici macar sosetele nu te mai asteapta infundand dusul stramt. Totul e prea tarziu, sau prea devreme pentru un viitor stralucit.



Ador senzatia ca totul se macina lent, fara sa incerc sa rectific ceva. Mereu mi-a placut asta. Mi-e frica de casa parasita ce se vrea locuita. Mi-e teama de bulevarde pavate urat, si salate de varza cu maioneza... Nu imi pot explica existenta acestei necesitati, si nu vreau sa crezi ca ma invingi sau ma calci in picioare ca o ultima razbunare. Jocul intre noi s-a terminat. nu exista alte runde, si nici informaticieni ce sa construiasca un altfel de nivel.

De data asta amandoi tacem prea mult... Si-ador linistea asta. Nu e minciuna in ea, nici prefacatorie. Si putem fi noi , chiar daca parem invincibili in fata unor litere scrise si taste apasate rapid cat sa nu existe cai de intoarcere.

Nu vreau uneori decat sa stiu ca esti, undeva acolo... Ca esti bine si fericit indiferent de cat rau imi place sa iti fac aparent.

Unii afirma tragand puternic din tigare , ca ei scriu totul detasat. Scriu fara ca subiectul sa le starneasca un sentiment de regret sau melancolie... Nu se folosesc nici macar de amintiri sau fictiune. Si au dreptate in ceea ce fac... Pentru ca odata ce ti-ai dat sufletul unui om, se va hrani cu el... Va trai peste tine, cat timp tu vei muri...fara amintiri...fara iubiri si gol...fara pic de suflet.

Mi-am lasat o parte la suprafata , dar doar putin, prea putin pentru a putea fi controlat. Fiecare om din viata mea ce l-am lasat sa se apropie de mine va avea un mare impact pentru mine, cu siguranta. Le voi lasa fiecaruia o bucatica de sentiment aparte. Si o amintire ce va starni un zambet melancolic. Dar niciodata nu'mi voi mai lasa sufletul la vedere. Niciodata! Nu ma omor singura. Nu-mi plac sinucigasii!

Te las insa sa iti colorezi singur drumul. Indiferent cat de metaforic pare asta. Si cat de neinsemnat pentru tine. Eu iti fac rau. Noi ne facem rau. Vreau doar sa zambesti peste ani si sa inchizi ochii lent incercand sa vezi partea buna a lucrurilor. Eu asa am sa fac... Altfel n'are sens...

Stiu, par un om dintr-o categorie ciudata. Fara sentimente si prea rece fata de cei din jurul meu. Te asigur, e doar superficial. E un sistem de aparare ce ma mentine in viata mai mult decat cele 21 de airbag'uri ale unui cunoscut de-al meu. Cu diferenta ca nu se dezactiveaza doar de la o simpla apasare de buton.

Am nevoie de incredere... Siguranta ...si dedicare!

Pana atunci prefer sa traiesc in lumea mea. Nu vreau sa schimb nimic, asa ca nu te schimb nici pe tine!

Dar eu nu vreau un alt inceput! Las o urma adanca in spatele meu. Si atat pot sa vreau! Un singur capat... Un singur lacat si un singur suflet pe care sa-l imbib in clipe ce starnesc zambete mai apoi.

Si daca pierd, voi ramane aici. In urma, fara regret. Fara resentimente. Voi merge alaturi de ceilalti, lasand aceleasi urme. Aceleasi trairi...insa cu totul alte amintiri!

miercuri, 25 august 2010

Renuntand la tot...

Nu voi intelege vreodata punctul de vedere al altcuiva... Si nu e vorba de egoism ci pur si simplu, incapacitatea de a accepta si altfel de parere.

Renunt de azi la tot ceea ce ma raneste, si ceea ce ma face sa ma simt nefolositoare. Nu vreau sa imi mai plang de mila sau sa inspir sentimentul asta cuiva. Vreau sa simt ca traiesc cu fiecare secunda care trece, chiar daca asta ar insemna sa imi scurtez viata sau sa nu o apreciez la adevarata ei valoare. Si toate astea pentru ca am constatat ca viata mea in sine valoareaza atat de putin in ochii celor pe care ii aveam alaturi. N-am timp de ura, nici de regrete. Vreau doar sa simt cum aerul rece imi atinge plamanii si eu insami imi incalzesc acest aer sa nu imi faca rau...

Nu vreau oameni falsi in preajma, nici pe cei ce ma vad ca un obiect sexual. Si chiar daca asta ma va durea, voi sta asteptand sa plec... oricand, oriunde...dar nu aici!

marți, 24 august 2010

Da jegule,pentru tine!

Voiai o postate? Ei bine, o ai... Ma rezum doar la faptul ca te urasc mai mult decat orice ar exista in viata mea. Si unicul motiv pentru care nu te voi mai lasa sa faci parte din prezentul meu e faptul ca viata mea e mai neimportanta pentru tine decat orgoliul tau de om de cacat...

miercuri, 18 august 2010

Noi...

Am observat un lucru... In fata multor oameni, dragostea e doar o alta zi torida,intr-un oras parasit demult, prin care eu ca un strain as pasi cu talpile goale in cautarea altor urme, demult apuse insa. Iar fiecare pas ar lasa arsuri, aproape ca m-ar durea fiecare centimetru parcurs. Insa de te-as gasi nu ne-ar pasa de nimic si cand Soarele ar cobori ar vedea cu dezamagire cat suntem de reci, incalziti doar de haine nefolositoare , fara sa mai simtim nici o atingere.

Ne-am indepartat unul de celalalt, ne privim de la prea mare distanta. Sunt prea multe banci goale pe malul celalalt si nici o urma de vreun pas oricat de ars si dureros ar fi. Ne-am ales cai usoare, asfaltate , parcurse de cauciucuri inutile. Fara sa simtim esenta. Copacii ce stau acoperind iarba ce acum nu mai e calcata de picioarele noastre goale nu schiteaza nici un gest. Ne cunosc prea bine povestea.

Astazi si copii sunt orbi, nu se bucura de nici o jucarie, nici o imbratisare. Desi la cateva banci distanta e foarte mare posibilitatea ca un batran singur sa-si plateasca din toata pensia o zi de amintiri. O zi de importanta. Una in care sa fie important si vizibil.

Noi insa, alergam cu pasi repezi spre margine, abia mai stam, abia simtim respiratia si ignoram intr-una orice zambet.Adoram minciuni si prietenii false. Iubim prostia, si apele plate ( unii stiu de ce spun asta , putin acrisoare ...)

Dincolo de dealuri e mult mai frumos. E vitalitate, si nu exista suspine. Acolo vin ploile mai des, cu picuri mari si deloc reci. Se rotesc cu bucurie pe orice corp pe care lasa o atingere, evaporandu-se-n placere. Copii le aud ropotul, insa il interpreteaza diferit. Oricine aude, insa nimeni nu decodifica mesajul. E prea normal, monoton si inutil pentru ei. Sunt insa copii ce parca au crescut mai mari decat noi, jucandu-se in ploaie asa cum faceam si noi pe vremea cand invatam sa traim. Odata cu timpul, am inteles cum sa respiri si sa rezisti in lumea in care cei slabi nu vor rezista. Si am uitat totul. Ei se joaca, si par a se iubi. Noua insa ne-au ramas doar pasii ce ne ard, si orbirea...

marți, 17 august 2010

Acum ploua mai mult ca niciodata!


Mi-am auzit ca nu sunt 'zdravana' si nu cred ca avea vreo conotatie sexuala , ci doar se facea o mica reclama a mansardei mele. Cu ferestre mari...deasupra, si palme lipite ca in Titanic de geamul aburit. Nu, nu ma refer la nimic pervers. Desi la asta va ganditi. Scoteam doar in evidenta, umiditatea ridicata din aer, datorita anumitor motive. Iar cel care imi place cel mai mult... Evident , ploaia. Nu sunt emo, serios, nu ma apuc sa-mi cant la vene, si nici nu fac reclama la Gilette, insa e linistitoare, pasionala , si multe alte personificari pe care nu le scriu ca iar va ganditi la alte lucruri , umane ce-i drept, dar prea adolescentine. Si nu pricep de ce, desi uneori probabil ca asta e si prima mea varianta de interpretare. Am si eu douazeci de ani...se intelege... Nu?



Ascultam azi ploaia...si-atat. Nimic altceva. Doar sunetul loviturilor de apa ce se loveau de sticla, si respiram greu, sa savurez fiecare moment. Era si mai inainte.S-a oprit insa... din pacate, momentele de liniste se sfarsesc atat de repede. Eh, un tunet pe masura acum. L-am auzit si eu...si ceilalti. Doar nu l-au bagat de seama.

As vrea doar sa stau undeva intr-un loc inalt. Sa vad luminile seara, sa ploua infernal si sa simt caldura emanata de alt corp decat al meu. Si subliniez, NU, nu are conotatii sexuale. E doar alinare psihologica atunci cand ai tot ce vrei , liniste, siguranta , iubire si ... racoare...

luni, 16 august 2010

Razboi!


Au fost zile in care as fi lasat totul doar sa ma apropii de persoana ce insemna miezul universului meu. Am invatat mai apoi ca forta gravitationala are totusi o limita si cu toate ca atrage, respinge in acelasi timp la fel ca magnetismul. Eram total diferiti, un plus cu cu minus care nu se agreau niciodata. Nu aveam multe in comun si a mers o vreme. Pana creierul micut a fost acaparat de sentimentul paranoic de inferioritate si agresiuni verbale ce mai apoi s-au transformat in agresiuni fizice. Nu completez nimic, mi-e mai indiferent sentimentul decat niciodata, caci ranile fizice se vindeca, insa cele psihice provocate de un maniac niciodata. Nu uita dragul meu trecut, un razboi impotriva mea nu il vei castiga niciodata. Insa esti un adversar prea nesemnificativ pentru a continua o lupta pe care stiu ca o castig, prin orice mijloace, caci atunci cand iubire nu mai e, ura e o joaca.

Ma dor ranile ce mi le-ai lasat, insa maine vor trece, iar ranitale tale vor ramane. Mi-ai stricat ziua, cum e sa primesti totul inapoi?Sa-ti spun "la multi ani!' totusi, inca am urme de bun simt. Insa ti-as distruge fiecare secunda din viata ta.
Imparteam acelasi pat, dar niciodata acelasi sentiment. Ne minteam reciproc. Si in loc de o sticla de vin alb, ai primit rezultatul a mai multor sticle de vin si ura pastrata la conservare ani de zile. Nu vreau de la tine nimic, nici bani, nici amintiri nici regrete. Tot ce aveam noi impreuna , acum simte racoarea unei brize reci ale apei ce o auzi zi de zi, dar niciodata nu o apreciezi. Voiam doar sentimente, insa niciodata nu ai vazut ca defapt nu sunt o proprietate privata, ori o marfa de contrabanda. Sunt un om caruia ii muscai cu placere din sentimente,iar totul s-a intors impotriva ta. E munca ta, deci Enjoy... Caci corpul meu de-acum v-a tremura in alte brate...

Nu imi pare rau , decat de faptul ca nu am facut asta mai devreme. Dar nu realizam, pentru ca a fost o vreme cand ai fost felul meu preferat de dopamina... Acum insa esti un nume ce apare in volumul 3 al jurnalului meu... de prea multe ori ca sa imi mai eclipseze si prezentul!